Era posibil oare ca Irenei să nu îi pese?
Treizeci de ani era diferența de vârstă dintre noi. Știuse din clipa în care mi-a scris primul mesaj ce vârstă am și, implicit, ce diferență de ani e între noi. Hmm… Acum, după ce tocmai îl văzusem pe Palo Hurca în pantaloni scurți și cu fața vineție la soare în camionul din mijlocul mării, nu mă mai mira chiar așa de tare.
Florile de Ochiul Boului de la intrarea în magazin sunt proaspete și catifelate! Am cumpărat apă minerală, conserve de fasole cu carne, compoturi de pere și de gutui, biscuiți, piersici și cafea instant. Am aruncat cumpărăturile pe scaunele din spate și am plecat. Vânzătorul are fața prea rotundă și fruntea prea îngustă și asta mă indispune. Tot ce nu e frumos mă indispune. Am ieșit cu botul mașinii în breteaua asfaltată, pe care se mai văd în depărtare oamenii în urma camionului, am întors și am pornit înapoi, pe drumul de pământ pe care venisem.
Unde drumul iese din sat înspre plajă, e o casă mare și frumoasă din cărămidă roșie. De jur împrejur îi dă roată o galerie, pavată cu piatră albă și susținută de coloane care fac între ele arcade largi. Din loc în loc, sunt plantați palmieri tineri. În arcade, atârnă coșulețe din nuiele împletite, din care se revarsă petunii mov și albastre, pe care le leagănă briza. Deasupra arcadelor, se vede, direct pe cărămidă, un scris mare și albastru, decolorat pe alocuri de soare, pe care nu reușesc să îl citesc.
E un restaurant luxos și enigmatic, care pare fără noimă în paragina care îl înconjoară. Dar în fața lui sunt parcate limuzine luxoase iar mesele, înșirate în lungul galeriei, sunt mereu pline de bărbați în maieuri și pantaloni scurți, și femei frumoase în fuste și sutiene care se ling pe degete.
Am oprit, am coborât, am intrat pe galerie și m-am așezat și eu la o masă.
Deci a murit Palo Hurca, colegul meu de bancă!
Moartea! Ce surpriză!
Slăbănog, cu obrajii supți, cu nasul subțire și ascuțit ca un clonț, cu picioare tari ca piatra și cu fața subțire de zici că e un topor privit pe tăiș. Împarte cu mine zacusca de vinete și pulpele de pui făcute în pesmet, calde încă, pe care i le aduc duminica în foiță de staniol, părinții lui grijulii. E cel mai bun alergător din pluton și câștigă toate crosurile, cu sau fără echipamentele de luptă, alergate pe pista din jurul stadionului. E tare ca o sârmă de oțel. Și cred că ține la mine. Mie mereu îmi lipsește ceva, lui mereu îi prisosește ceva.
Dacă toată lumea ar muri brusc, el ar putea să își vadă mai departe de alergări și de crosuri și să le câștige pe toate; să execute întocmai și la timp ordinele și să citească cu aceeași dedicație manualul de topografie militară ca să se orienteze după punctele de triangulație. Sau cronometrându-se până la sutimi de secundă, să facă, o tură de stadion în plus pentru a se menține în formă. E un tip senin. Îi zicem Gleznă și e cel mai bun la atletism.
Vreau să spun, era.
A murit tocmai aici în mijlocul mării, la capătul lumii, ca să îl văd eu, colegul lui. Suntem de aceeași vârstă. Dacă a murit de bătrânețe, ar însemna că și eu trebuie să mă pregătesc de moarte. Dar să mă pregătesc de moarte tocmai când m-am îndrăgostit nebunește ar fi chiar de râs. Și, mai ales, acum când o femeie tânără s-a îndrăgostit nebunește de mine? Ce nepotrivit! Și în plus, eu nu vreau să mor! Și poate că, de fapt, eu sunt mai tânăr decât el.
Apoi apare o fată fragedă și sfioasă. Îmi vine să zâmbesc văzându-i efortul de a părea adult.
– Bună ziua! Zice. Cu ce vă servesc?
Zic:
– Cum te cheamă?
Ea face ochii mari. Probabil crede că am comandat ceva și nu a înțeles.
– Poftim?
– Cum te cheamă? repet eu.
E frumoasă, așa cum e întotdeauna tinerețea, iar patronul le-a îmbrăcat în uniforme care mai mult le descoperă decât le acoperă. Fustița albastră, ca o umbrelă pe jumătate deschisă, abia de îi trece un pic peste bucile curului. Iar în picioare are ciorapi negri de școlăriță, până la o palmă sub genunchi.
– Moesia mă cheamă, zice ea încet. Cu ce vă servesc?
– Moesia?! repet eu, luat prin surprindere de numele ei.
– Da. Spuneți, cu ce vă servesc?
– Moesia, vreau să te rog ceva.
Ea e un pic descumpănită de turnura neprofesională a conversației. Dar se recompune:
– Ce anume, domnule?
– Moesia, uite-te, te rog, la mine.
– Dar mă uit, domnule. Nu vedeți că mă uit?
– Uită-te și din față, și din profil.
– Mă uit.
Și intra-adevăr, face un pas lateral și se uită la mine și din profil. Revine în poziția inițială și zice:
– M-am uitat.
– Mai uite-te puțin.
Îmi face pe plac și se mai uită o dată. Și pe urmă zice:
– Cu ce vă servesc?
– Moesia, câți ani îmi dai?
– Ce să vă dau?!
– Câți ani crezi că am eu?
– Păi de unde să știu eu, domnule?
– Păi, tocmai de aia mă interesează să îmi spui. Pentru că nu știi.
Ea zâmbește și pare că, în cele din urmă, cedează, amuzată de insistența acestui domn cu pălărie de paie, desfăcută pe la cusături.
– Haideți, zău, nu am cum să știu, domnule! Trebuie să vă iau comanda, că mă vede tata că stau de vorbă cu clienții. Spuneți, cu ce vă servesc?
– Te vede tata?! Dar unde e tatăl tău?
– Păi el e patronul. Acolo lângă bar.
– Hai, spune!
– Patruzeci.
– Patruzeci?! zic și tresar.
– Cam patruzeci, da.
– Ești sigură?
– Patruzeci și cinci. Cel mult!
Pare serioasă. Brusc, fata asta cu nume neobișnuit mi se pare tare frumoasă. Și ziua e de două ori mai frumoasă. Și am să mai vin pe la restaurantul ăsta pentru că mă simt foarte bine și în niciun caz nu pot să mor de bătrânețe aici.
– O cafea mare!
– Atât?
– Atât.
Îmi bate inima tare. Nu pot să îmi dau seama dacă fata a zis o vârstă la întâmplare, ca să scape de mine, sau a fost chiar aprecierea ei reală. Eu cred că a fost aprecierea ei reală. Irene se apropie de treizeci, eu par de patruzeci, cel mult patruzeci și cinci de ani. Merge. Nu e nemaivăzut. Iar să te razi în cap pentru a ascunde o chelie prematură, departe de a fi un neajuns, e cool. În toate țările.
Mă las pe spate. Închid ochii. Zâmbesc.
Viața e o eternitate pe care poți să o consumi după bunul tău plac.
– Cafeaua dumneavoastră!
– Mulțumesc, Moesia. Ești o fata frumoasă.
Ea zâmbește.
Zic:
– Moesia, mi se pare mie sau acolo sus pe restaurant scrie ceva cu albastru?
– Scrie, da. Scrie PACE.
– Dar mie mi se pare că sunt mai mult de patru litere, zic.
– Da, sunt mai multe. Scrie Eirini. Bunicul e grec. Așa se numește restaurantul.
– Cum se numește?!
– Eirini. Adică pace. Așa se spune în greacă la pace, zice și se pregătește să plece.
Clipesc de câteva ori de parcă mi-ar fi intrat ceva în ochi.
– Mulțumesc, Moesia.
Dă un pic din umeri, ca și cum ar zice că nu am pentru ce să îi mulțumesc, face o jumătate de piruetă și pleacă în treaba ei
În urma ei, îmi pun buzele pe cana cafelei și rămân uimit și vag temător. E o zi minunată. Femeia aceasta mă cuprinde din toate părțile. La propriu. Cum oare, mă întrebam, puteau să existe atâta potriveală între lucruri?
Eirini este grecescul pentru Irene.
***