Aici pe plajă, viața are o viteză mică și în viteza aceasta redusă totul e leneș.
Când trec cu mașina spre Mavua, ciorile de pe drum aud claxonul, se uită spre mine din depărtare, și, după ce înțeleg că vine o mașină, o iau la pas și ies pe margine fără să se mai sinchisească să dea din aripi. Apoi croncănesc până trec eu mai departe.
După ce trec, le văd în oglinda retrovizoare cum se întorc în praful alb de pe drum și își văd de treburi.
Nici elicopterul care nu aterizează niciodată nu le mai sperie, deși face mult zgomot. E un aparat mic, pentru o singură persoană, dar motorul lui se aude de la depărtare cum huruie prin aer. Are un rezervor de combustibil mic și nu aterizează niciodată.
Mavua e o adunătură de case albe și dărăpănate, ridicate alandala într-un pâlc de salcâmi strâmbi și noduroși pe ceea ce, privită din depărtare, pare să fie tot o dună. Împinsă însă mai în interiorul insulei, înspre munți. O dună mai mare, mai lungă, mai lată și mai înaltă. Pe la marginea satului trece și o bretea îngustă de șosea asfaltată pe care, după ce treci printre niște mlaștini negre prin care zboară păsări colorate și bâzâie roiuri de muște, ajungi în drumul principal. De acolo, dacă o iei la dreapta, drumul urcă spre sierra prin care am venit eu, și, mai departe, ajungi la Kermala. Dacă o iei la stânga, drumul merge de-a lungul țărmului până într-un golf de unde poți să iei feribotul spre insula cu măslini și spre alte insule, mai mici.
Am trecut pe lângă restaurant și am ajuns la colțul unde drumul de pământ dă în breteaua asfaltată. Acolo, într-o casă mai arătoasă, e un magazin alimentar. Cumpăr pâine, apă, conserve de fasole, roșii și castraveți. Într-un șopron de alături, la umbră, sunt trei mese albe de material plastic iar la una dintre ele stau trei bătrâni scofâlciți care ciocnesc halbe de bere și se ceartă. Din când în când tușesc, scuipă în praf și dau cu piciorul peste scuipat. Sunt noduroși ca și salcâmii sub care s-au născut doar că, în loc să fie verzi, sunt negri de la soare și de la sărătura cu care îi plesnește vântul peste față. Se opresc din vorbit, se uită la mine.
Ne salutăm de parcă ne-am cunoaște.
Apoi, și eu și ei, ne întoarcem privirea spre șoseaua asfaltată. Pe ea tocmai a apărut o procesiune de oameni care merg cu capetele plecate în urma unui camion descoperit.
E un mort. Îl duc la cimitir.
Camionul are obloanele lăsate, pe platformă e pus coșciugul deschis ca pe o scenă de serbare, iar în coșciug e lungit mortul. Din cauza căldurii, mortul nu are pe el decât niște pantaloni scurți și largi, din care îi ies picioarele subțiri. Și peste el bate soarele. În urmă vine o mână de oameni, după cât a fost el de iubit sau de iubăreț. Puțini. Nu a fost nici iubit, nici iubăreț. Preotul e în cabină, doar în maieu, alături de șofer și tot acolo ține și flamurile pe genunchi, făcute sul pe un băț care se poate lungi sau scurta, telescopic, ca bețele de pescuit. La capul mortului e crucea, iar pe cruce e scris numele lui și anii între care a trăit.
Mă uit la cruce și la numele de pe ea de parcă aș ști cine este sau de parcă ar conta cum îl cheamă pe nefericitul întins acolo.
Dar, citesc și tresar.
Palo Hurca! Așa scrie pe cruce. Iar dedesubt, în paranteză, Gleznă. Palo Hurca?! Gleznă? Ce dracu?! Mă trece o transpirație. Asta ce dracu mai poate să însemne? Citesc iar. Palo Hurca! Nu îmi vine să cred. Poate exista în lumea aceasta o coincidență într-atât de mare încât doi oameni, de la două capete ale pământului, să aibă același nume și aceeași poreclă?!! Așa îl chema pe colegul meu de bancă din Institut, cel care câștiga crosurile de pe pista cu zgură și tăia vântul în două cu fața lui ascuțită. Palo Hurca! Iar noi îi ziceam Gleznă. Colegul meu. Colegul meu de bancă.
Brusc, îmi vine în gură un gust intens de zacuscă de vinete cu ciuperci. E zacusca din borcanele pe care i le aducea sâmbăta doamna Hurca, împreună cu pulpele calde și crocante de pui. Gleznă? Să fie Gleznă, colegul meu de bancă în coșciugul ăsta de aici din mijlocul mării?! A înnebunit lumea, oare? Am înnebunit cu toții? Ce să caute Gleznă aici? Și mai ales, ce să caute el aici, mort?
Ceva e în neregulă cu stelele.
Bătrânii se opresc din ceartă și se uită și ei la cortegiu. Unul din ei a rămas cu halba la gură. Bea o înghițitură și plescăie. Zice:
– A mai murit unu.
– Ehh… zice cel cu mustața albă și cu barba neagră și duce și el halba, nemulțumit, la gură.
Palo Hurca, cel care divorțase în tinerețe de Nura, frumoasa lui soție la numai două luni după ce se căsătorise cu ea doar pentru că ea începuse să îi facă felații în somn fără ca el să știe. Iar el, în timp ce ea făcea lucrul acesta, avea vise care îl consumau și îl duceau într-o lume stranie care îl extenua. Nicio alergare nu îl epuizase vreodată așa cum îl epuiza un singur vis din acela. Se trezea dimineața năclăit de sudoare și rupt de oboseală iar pe ea o găsea dormind liniștită lângă el, cu o mână sub cap, cu părul negru răsfirat pe pernă. El i-a povestit maică-si, doamnei Hurca, cea care prăjea pulpe de pui în mălai cu busuioc, ce visa noaptea iar ea a stat și s-a gândit puțin și s-a uitat într-o carte. Și pe urmă i-a spus că femeia aceea era însuși Diavolul în persoană și că trebuia să o lase imediat. Când, după ce Nura a mărturisit în boxă și a povestit ce făcea nopțile, a pronunțat divorțul, judecătoarea, o femeie tânără, îmbrăcată într-o robă neagră cu un guler încheiat cu un ac cu diamant, chiar înainte de a se ridica și de a suspenda ședința, a zâmbit și i-a făcut amical cu ochiul nevestei lui Palo Hurca. Știu asta pentru că eram și eu în sală, ca prieten.
Care va să zică Gleznă, cel mai neobosit alergător, mereu egal cu sine, colegul meu de bancă, murise aici, în mijlocul mării. Era absurd, dar dacă unele lucruri par absurde sau imposibile, asta nu înseamnă că ele nu se pot întâmpla. Între posibil și absurd e un prag mic. Dacă nu îi dai atenție și îl treci, nu te mai deranjează pe urmă nimic.
Așa că mi-am întors ochii de la cortegiul care se depărta pe șosea și m-am întors spre magazin, să-mi văd de treburi.
***