Fuma și acum aceleași țigări ca atunci. Stătea cu coatele rezemate pe cristalul imaculat de pe birou și fuma. Avea aceeași față imaculată cu pielea curată, luminoasă, strălucitoare și cu privirea impenetrabilă.
Iar el simțea nevoia să moară.
Pantofii erau albi, fusta era albă, halatul scurt și strâns pe talie era alb, țigările erau albe. Fumul era alb. Scaunul în care stătea picior pese picior era alb. Genunchii ei dezgoliți de fusta care părea acum mai scurtă decât cum și-o amintea Don Stephano din alte dăți, erau albi.
– Devin foarte singur, continuă el cu aceeași voce stinsă, cu ochii la pantofii ei albi. Singur cum nu am mai fost niciodată până acum. Făcu un gest fără înțeles cu mâinile: Știți, eu, într-un fel sau altul, cu excepția copilăriei, mai mereu am trăit singur. Am locuit singur. Își frângea degetele. Dar de simțit singur nu m-am simțit niciodată cu adevărat. Ezită, de parcă îi era frică de ce urma să spună. Apoi zise încet: Acum devin. Acum devin foarte singur. Acum mă simt singur. Știți, zise el ceva mai tare ridicând ochii puțin din pământ, cât privirea să îi cadă pe genunchii ei albi, parcă sunt într-o sala de cinematograf goală, după ce filmul s-a terminat. Toți spectatorii au plecat, ușile s-au încuiat, luminile s-au stins. Nu mai pot să ies. Stau nemișcat pe un scaun de lemn și privesc ecranul gol pe care se derulează la nesfârșit un text absurd. Aș vrea să mă ridic în picioare, să fac câțiva pași dar îmi dau seama că nu am unde să mă duc. Rămân pe scaun privind tâmp ecranul pe care textul fără înțeles continuă să se deruleze. Privesc și nu înțeleg nimic. Nu mai înțeleg nimic. Nu mai înțeleg nimic din ceea ce mi se întâmplă, nu mai înțeleg nimic din viața mea și aproape ca nu mai îmi amintesc cine sunt. Mi se pare că sunt un animal bătrân și bolnav care a renunțat să se mai hrănească și, așteaptă, absent, sfârșitul… Sfârșitul lucrurilor. Aștept sfârșitul lucrurilor. Sfârșitul acestor lucruri care mi se întâmplă.
Maica Antoaneta scutură scrumul în scrumiera de cristal și își încălecă invers picioarele. Pentru că de la o vreme încoace auzea sunete care nu existau, i se păru că aude ceva.
– Știți, aștept să se termine lucrurile astea care mi se întâmplă, repetă el încet.
Apoi ochii îi căzură pe piciorul lui stâng și văzu că încă sângera din rana de pe pulpă unde îl atinsese cu dinții lui lungi și tăioși câinele galben. Scăpase până la urmă cu bine… Alergase fără să se oprească și urcase panta pietroasă și abruptă de bazalt agățându-se de niște ramuri groase. Căra în spate doi porci țepoși pe care reușise să îi gonească cu dibăcie pană în groapa în care așezase de cu vreme țepușe. Transpirat și năclăit sub blana lățoasă de urs pe care Hrama, o femeie bătrână și pricepută, i-o cususe strâns peste umerii vânjoși cu fășii de mațe de panteră de copac, respira acum repede și lacom aerul peșterii cu gustul și mirosurile lui atât de familiare. Își ridică ochii și mai sus și privi halatul strâns pe formele femeiești ale Maicii Antoaneta. Sânii ei se întrevedeau fermi și puternici prinși în cupele sutienului și susținuți de bretele. Inspiră lacom. Simțea miros de fum și de carne arsă. Era acasă. Mai privi o dată atent în urma lui peste capetele copacilor rămași la poalele muntelui, apoi înaintă în peșteră. Văzu limbile focului jucând pe peretele din dreapta și pe câțiva din tovarășii lui ținându-se pe după umeri și rotindu-se înlănțuiți ca într-o horă în jurul unui corp întins pe podeau peșterii. Se învârteau în jurul lui Greh, cel care murise cu o zi înainte sfâșiat de ghearele ursului. O făcuseră ieri, o făceau azi, urmau să o mai facă și mâine după care lui Greh i se tăia capul pentru a fi pus în scobitura peșterii anume săpată.
– Feroh jash! zise el când ajunse în dreptul lor.
– Ce spui? întrebă Maica Antoaneta.
Don Stephano îi privea sânii proeminenți prin halat. Semănau cu cei ai Jiniei.
– Știți, răspunse el încet lăsând sânii Maicăi Antoaneta să îl gândească singuri, într-o depărtare, eu nu mă gândesc la nimic dar sunt tot timpul gândit de ceva. E straniu. Merg și nu mă gândesc la nimic. Stau și nu mă gândesc la nimic. Dorm și nu mă gândesc la nimic. Dar în mintea mea cineva gândește mereu cu repeziciune și pune lucrurile cap la cap. Adică mă gândește pe mine. Aș vrea să ies, să fiu liber de acel cineva. Își lăsă ochii spre podea, sfârșit de efortul de a vorbi. Aș vrea să pot să mă ridic și să pășesc afară din lada asta de gunoi în care m-a aruncat după ce a plecat. Dar nu pot. Nu mai pot nici să vorbesc. Nu mai vreau să vorbesc. Știți, numai cu dumneavoastră mai pot vorbi, zise el încet, rușinat de confesiunea aceasta care i se părea prea personală.
Maica Antoaneta, serioasă și cu ochii îngustați ca într-un proces intens de gândire, nu spuse nimic. Dădu doar imperceptibil din cap, își mută un picior peste celălalt și continuă să îl privească.
– După ce a plecat ea, orașul era când înghețat, când dezghețat. eu luam mereu sedative. Când îți pierzi plăcerea începi să iei sedative. Pastile, curve, masturbație, lecturi bezmetice sau stat lungit de dimineața până seara, nemișcat, pe canapea. Paralizat de spaimă. Nu mai reușeam să mă ridic în picioare. Ochii mi se întunecaseră. Rămăsesem fără suflet și fără bani. Falit pe linie. Și atunci aș fi vrut să plâng. O situaţie cu totul noua, neprevăzută. Voiam să plâng și nu puteam. Voiam să trăiesc și nu puteam. Voiam să mor și nu puteam.
Maica Antoaneta trase cu putere din țigară. Se uită la el iar lui i se păru că era puțin tulburată. Îl întrebă însă cu o voce calmă:
– Dorință mai aveai după plecarea fetei?
Don Stephano vru să răspundă ceva dar chiar atunci se simți intens gândit de altceva. Își întoarse privirea puțin către înapoi. Două femei veniră în fugă spre el și se aruncară la tălpile lui. Apoi, ridicându-se în picioare, trecură în spatele lui și începură sa-și frece pântecul de râtul celor doi porci uciși pe care el îi purta în spinare.
– Prefe gru, gru esva! strigă una din ele băgând mâna în rana animalului și mânjindu-se pe față cu sângele lui. El dădu drumul animalelor și le lăsă în grija lor. Se gândi să se ducă la locul lui din peșteră acolo unde, pe două piei de cerb cu coarne negre, putea să se întindă și să se uite mai îndeaproape la rana de la picior. Se opri însă, nedumerit. Iar trecea un avion. Văzu o femeie nouă, pe care nu o cunoștea. Stătea întinsă lângă peretele peșterii chiar lângă locul în care dormea el de obicei. Ce limpede se vede totul, își zise el uitându-se atent la unul din nasturii albi cu care se închidea halatul femeii din fața lui. Privi cu atenție. Femeia părea a nu fi din grupul lor.
Se apropie.
Avea părul aranjat altfel, lung și dat cu grăsime de urs în care mai întâi fusese amestecată, pisată, piatra lucitoare pe care uneori o găseau în râul de la poalele muntelui. Părea a fi din grupul celor de dincolo de munți, din pădurile cu capre galbene și păsări cu clonțul negru. Crezu că doarme. Femeia avea însă ochii întredeschiși și privea în tavan. Se apropie și, ajuns lângă ea, se lăsă pe vine. O privi câteva clipe apoi zise:
– Gese mar! Ligt ce mneun.
Fără să îl privească, femeia zise cu o voce slabă:
– Feea buuo, nir fegte…
Tresări și privi surprins și nedumerit în jur. Nu înțelegea ce spunea femeia. Zise, ajutându-se de mâini:
– Terft kikaro, averoa, har, har, meh intufte.
Femeia nici măcar nu își coborî privirea spre el. Părea bolnavă.
– Ahoon buuo aian tohei, zise ea.
Apoi se întoarse cu spatele spre el, cu fața spre peretele peșterii. Tresări iarăși. Văzu cicatricile de pe spinarea ei. Se gândi că femeia fusese atacată de un urs sau de un varan. Dar uitându-se mai bine, își dădu seama că cicatricile de pe spatele ei arătau nu erau răni. Era un text. Da, acela era un text. Era un mesaj pentru el. Iar el nu știa să îl citească. Nu știa nici limba în care vorbea femeia și nici ce era scris pe spatele ei nu se pricepea să citească. Se ridică în picioare și, agitat fără să știe de ce, strigă la una din femeile care băteau cu maiurile late în pielea groasă a mamutului din care urmau să își croiască haine:
– Safre asfare cumtra ben te te ver?
Nici una nu îi răspunse. Apoi el zise cu o voce dintr-o dată egală și frumos modulată, diferită de cea pe care vorbise până atunci. Era brusc convins că descoperise cauza. Într-un plan, altul decât al sinelui de care era conștient, era bucuros:
– Port în mine, continuă el la fel de încet, o teroare înfiorătoare. Sunt cuprins de o torpoare permanentă, de somnolență, de lipsă de concentrare. Cad spre demență, dezagregare, descompunere. De parcă nu se mai face niciodată dimineață. De parcă în fața mea, la numai câțiva centimetri, s-ar afla botul scârbos al unei șopârle uriașe care a deschis deja o gură puturoasă cu care să mă înghită. Îi simt pe față respirația ei împuțită. Dumneavoastră nu vă este frică de crocodili? o întrebă el privind-o o clipă în ochi. Ea zise că nu îi era frică. Cu teroarea asta mă culc, cu ea mă trezesc și cu ea trăiesc peste zi. Nu mai mă recunosc în nimic din ceea ce fac și ce contează acum, peste câteva minute nu mai are nici o importanță.
Femeia străină se așezase lângă locul unde dormea el. De undeva de afară, de pe platourile cu iarbă de dincolo de râu se auzea urletul lupului galben. Pe foc, pe partea în care jarul nu mai făcea aproape de loc flacără, sfârâiau câteva bucăți gustoase din capra pe care o adusese de dimineața Mhost, unul din cei mai buni vânatori ai grupului. Scoase cornul lustruit din cingătoarea făcută din ferigă fiartă și bătută cu piatra și îl înfipse în una din bucăți. O luă de pe foc și se ridică. Se întoarse spre locul în care femeia stătea lungită cu fața spre stânca peretelui. Cu atenție, ridică una din pieile de cerb pe care dormea el și, ajuns în dreptul femeii, se lăsă din nou pe vine și întinse spre ea bucata de carne. Zise:
– Prevster oki aki!
Femeia nu răspunse.
– Prevster oki aki! repetă el.
Cu mâna stângă întinse peste femeie pielea de capră. Câteva clipe nu se întâmplă nimic. Din fundul peșterii se auzeau în cor strigăturile copiilor care fugăreau bezmetici niște șobolani mari și negri.
– Oki aki, zise el din nou.
Și atunci, spre surpriza lui, femeia se întoarse brusc spre el. Cu o forță nebănuită, apucă pielea de cerb cu care el o învelise și i-o aruncă în față. Dădu puternic cu mâna peste cornul lustruit iar bucata de carne sări cât colo din vârful lui și se rostogoli departe în praful peșterii. Zise:
– Haag!
Don Stephano rămase buimac. Apoi, un mecanism din el încercă să echilibreze dezechilibrele, Zise:
– Într-un fel de fapt simt parcă o strângere de inimă atunci când vă spun toate astea. Mă gândesc că voi sfârși prin a vă plictisi.
Nu era convins însă.
Nu era convins că mai înțelegea ceva. Sau că ceva din ceea ce mai înțelegea era corect. Se uita la femeie, se uita la pielea de cerb cu coarne negre pe care obișnuia să doarmă, se uita la bucata de carne amestecată cu pământul. Rămase câteva clipe nemișcat neștiind ce să zică mai departe.
Se ridică. Făcu câțiva pași prin peșteră. Își simți părul năclăit de sudoare și de pământ, rana deschisă care îi frigea piciorul, oboseala vânătorii de peste zi… Se lungi pe pământ. Închise ochii. Lupi galbeni se auzeau de afară chemându-se unii pe alții… Adormi. Visa că mamutul avea părul femeii străine. Avionul se pierdea înspre sud. Visa păsări. În cabinet începuse să se întunece iar în cele din urmă căzură primii stropi. Începu să plouă. Simți stropii reci căzându-i direct în gât, de parcă ar fi avut capul tăiat. Își împreună mâinile și își ridică ochii spre Maica Antoaneta cu vinovăție. Aproape că îi venea să plângă. Zise încet, aproape plângăcios:
– Aș fi vrut să vă pot scrie o scrisoare frumoasă, plină de optimism… As fi vrut să vă descriu puțina primăvară pe care o trăim acum cu toată lumina și strigătele ei, iresponsabile, de viață. Aș fi vrut să vă vorbesc despre păsări, apă, iarbă și despre copaci, as fi vrut să vă descriu totul, cu exactitate și cu căldură de la înălțimea la care zburam cu ea pe cer de fiecare dată când venea primăvara… Dar nu se mai vede nimic. Încet-încet, lucrurile încep să se piardă. Lumea începe să se piardă. Așa este, doamna doctor, lucrurile se pierd? o întrebă el.
Ea se uită la el cu aceeași privire cu care se uitase la balta de sânge rămasă pe holul spitalului atunci când pacientul rus, dintr-o singură mișcare extrem de îndemânatecă, își tăiase cu briciul penisul. Nici acum, de altfel, nu se aflase cum reușise el să introducă într-un spital în care pacienții nu aveau voie să posede obiecte tăioase, briciul acela. Se întâmplase cu totul pe neașteptate într-o după amiază în care pândeau în tufiș trecerea turmelor.
– Da, zise ea cu o voce egală. Lucrurile se pierd.
Era atât de rece. Atât de distantă.
Ploua cu aceeași stropi mari și repezi, reci. Privea ploaia lăsat în vine în gura peșterii. Un porumbel de culoarea cenușii se așezase pe buza de piatra a intrării în peșteră lor iar în ciocul lui avea o pană multicoloră smulsă probabil din aripa altei păsări. Copiii se repeziseră în fugă spre el să îl prindă dar porumbelul își luă zborul și se pierdu printre copacii groși și înalți din josul muntelui. În urma lui pana multicoloră rămăsese învârtindu-se prin curentul de aer al peșterii. Copiii se răspândiră iarăși prin peșteră aruncând cu crengi unul după altul, închipuindu-și că doboară mamuți.
Și atunci, pe neașteptate, din depărtarea în care se afla, femeia străină veni în fugă spre gura peșterii. Cu o mișcare agilă culese pana din aer. Scoase un țipăt scurt și o strânse în pumn. Apoi se așeză în genunchi scuturându-și capul cu putere în stânga și în dreapta făcând claia de păr uns cu grăsime de urs să se zbată la fel ca un animal prins în una din capcanele pe care Heru știa să le așeze pe cărările vânatului. Femeia desfăcu de câteva ori pumnul aducând pana până aproape de ochi și de fiecare dată capul ei se smucea parcă și mai tare. În cele din urmă scoase un urlet pe care peștera i-l întoarse în ecou. Chiar și copiii se opriseră puțin din alergat. El vru să se apropie de ea dar ea, tăcută, fără să se uite măcar o clipa spre el, plecă și dispăru în întunericul peșterii. Și de acolo, din întunericul acela, atunci când el se aștepta cel mai puțin, ea îl strigase pe nume.
De fapt, femeia strigase un nume pe care el nu îl mai auzise niciodată dar despre care știa sigur că era al lui. Se apropie încet din spatele ei și, cu o mișcare scurtă și pricepută, trase puternic de șnurul împletit care îi ținea pielea de ren strânsă pe corp. Pielea se desfăcu și alunecă pe podeaua de piatră a peșterii. Femeia scoase un strigăt și se întoarse spre el cu aceeași viteză cu care sărea dintr-o creangă în alta Uran, omul pădurii. Alertă, cu ochii și nările fremătând ca într-o neașteptată, bruscă, adulmecare a unei emoții puternice, rămase în fața lui cu toată partea din față a trupului dezgolită. Țâțele ei mici și crescute drept ca niște mere de carne păreau mai degrabă mușchi ai pieptului bine dezvoltați cu niște sfârcuri mari și negre. În clipa următoare femeia ridică brațele până la înălțimea umerilor și, cu degetele strânse cu care parcă avea de gând să îi reteze gâtul bărbatului, se propti în fața lui într-o poziție de luptă. Mârâi ceva arătându-și dinții albi. Atunci văzu el că pana pe care o culesese din aer o avea în gură, între dinți. Rămase nemișcat în fața ei privind-o drept în ochi, cu intensitate. Câteva clipe nici unul nu spuse nimic și nici unul nu făcu nici o mișcare. Apoi ea începu să își coboare încet unul din brațe în timp ce pe celălalt îl ținea încă ridicat. Apucă pana pe care o ținea în gură de un capăt și o trase printre dinți până la celălalt capăt înmuind-o în salivă. Apoi repetă mișcarea cu pana în direcția opusă, trecând-o din nou printre dinți și prin salivă. O scoase apoi în întregime din gură. Pana era impregnată acum de saliva femeii. Era mai grea și îi atârna, ușor curbată, în mână.
– Spune mai departe, zise Maica Antoaneta.
Don Stephano mârâi încet. Făcu un pas înspre ea. Femeia răsuci mâna pe care o ținea încă ridicată în aer făcându-i astfel semn să se oprească. El veni până lângă ea și se opri la mai puțin de două degete de ea. Ea îl privi în ochi și, cu totul pe neașteptate, începu să se lase încet în jos. Femeia se lăsă în jos în fața lui până când genunchii ei atinseră piatra podelei. Ajunsă în poziția aceea, îl cuprinse cu mâna liberă pe după șoldul drept și îl trase puțin înspre ea. Pana pe care o ținea în cealaltă mână era acum lipită de abdomenul lui gol și musculos. Privi în jos la ea. Simți dintr-o dată cum sângele îi dă năvală în mădularul dintre picioare. O erecție sălbatică îi izbucni de sub blana de urs pa care o mai purta încă pe el.
– Ce zici? întrebă ea din nou, surprinsă parcă de tăcerea lui și mai ales de privirea lui stranie. Femeia își lăsă privirea în jos și, strecurând cu abilitate mâna pe sub blana de urs, îl apucă acolo, dedesubt, cu putere de mădularul acela crescut ca un animal. Pana pe care i-o purta peste burtă îl frigea ca o piatră încinsă scoasă din foc acolo unde îl atingea pe piele. Cu o mișcare bruscă, femeia îi desprinse blana de pe șolduri și o aruncă într-o parte. Mădularul rămase vizibil în toată splendoarea lui, țâșnit drept dintre picioarele lui, privind bezmetic și dornic înainte, orb. Femeia îl apucase strâns cu o mână de el și îl ținea ferm iar cu cealaltă începu să miște pana în spirale în jurul trunchiului său. Din când în când, femeia băga pana în gură, o umplea cu salivă și apoi relua mișcarea aceea spiralată în jurul mădularului. Ceva din saliva ei ardea ca o otravă. Dar în același timp făcea mădularul să crească iar și iar, de parcă nu se mai oprea, gata să plesnească. El gemu. La început încet. Apoi ceva mai tare. Maica Antoaneta se oprise din tastat și îl privea intens.
– Ce e? Ce s-a întâmplat? întrebă ea, iar de data aceasta glasul ei nu mai sună ca al unui doctor. Suna straniu, ca al unei femei surprinse goală într-un loc în care nu avea voie să fie goală.
El gemu. Ochiul lui drept privește direct în ochiul ei stâng. Se văd, alergând înainte și înapoi, animalele și erele geologice. Femeia se apropie cu buzele ei groase și puternice de capul mădularului pe care pielița este atât de întinsă încât poate să crape în orice clipă. Fierbințeala aceea insuportabilă din gura ei se transferă acum pe pielița subțire și o arde complet, până la carnea vie.
Gemu tare.
– Ce e? Ce se întâmplă cu tine? întrebă Maica Antoaneta cu același glas de femeie tulburată. Își mută piciorul stâng peste cel drept. Apoi, de parcă nu ar fi stat bine, se răzgândi și îl mută pe cel drept peste cel stâng.
– Am să ejaculez, spuse el.
Lângă ei, câțiva copii, opriți din joc, îi privesc curioși. O zbughesc apoi spre alte părți ale peșterii, alergând după un gheomotoc de piele rămasă de la un porc. Amețit ca atunci când îl lovise prima oara în piept bizonul cu coarnele întoarse, el se lăsă, tremurând din toți mușchii, pe vine. Femeia dădu, într-un târziu, drumul mădularului din mâini și se întinse pe spate pe pământul umed al peșterii. Rămase acolo cu ochii deschiși, cu brațele date peste cap, privindu-l. De acolo de jos, pe neașteptate, femeia zise cu glas moale:
– Hraain meh, vees am kari.
Era același grai pe care el nu îl înțelegea.
Se lăsă și el încet în jos lângă ea și, tremurând încă din toate încheieturile, fără să știe nici el de ce făcuse lucrul acesta, îi puse palma deschisă pe pântec. Femeia închise ochii și scoase un fel de oftat scurt care se pierdu prin gălăgia pe care copiii și femeile din grupul lui Mhost o făceau în jurul celor doua flori ale cerului care le aruncau, tremurânde și roșietice, umbrele peste pereții de piatră ai peșterii.
Maica Antoaneta se întoarse cu ochii în monitor și începu să tasteze ceva repede. Se uita din când în când la el apoi tasta din nou. În cele din urmă se opri și, după ce îl privi câteva secunde lungi, drept în ochi, împinse monitorul mai într-o parte și, cu mâini sigure, sprijinindu-și coatele pe cristalul biroului, își aprinse o țigară.
Don Stephano gemu iarăși, încet.
– Ai ejaculat? îl întrebă ea și își lăsă privirea în jos să vadă dacă se vedea ceva pe pantalonii lui de pijama.
De data aceasta îi revenise însă glasul de doctor. În aceeași clipă și în mod cu totul de neînțeles, buchetul acela de flori atât de frumoase de pe biroul ei i se păru și ei că nu se potrivește, coloristic și volumetric, cu restul obiectelor din birou. După care se uită la ceasul rotund din perete. Își puse pixul metalic în buzunarul de la piept al halatului și zise:
– Acum mergi la salon. Ia ce ti-am dat. Și vorbim din nou mâine.
Se ridică, imperativă, în picioare, invitându-l, prin atitudinea ei, să plece.
Don Stephano se ridică și el.
Copacul care se vedea prin fereastra cabinetului era acum mult mai mare. Se ridică așteptându-se, cu un fel de jenă abstractă, să simtă o pată umedă și lipicioasă pe pantalonii de pijama. Ajunse însă în salon și își examină pantalonii pe toate părțile. Erau curați. Nu se vedea nicăieri nici un fel de pată. Luă pastilele și se întinse pe pat. Închise ochii și adormi în chiar aerul în care, dacă ar fi fost acolo, l-ar fi ocupat trupul femeii străine, mirându-se foarte de lucrul acela neînțeles care, de când Nausicaa plecase, se întâmpla în mintea lui fără ca el să vrea, prin care el vedea aievea lucruri care nu se aflau nicăieri în jurul său și pe care nu le putea ajunge sau pipăi oricât de mult și-ar fi întins mâinile.