Capitolul 56

Problema cârjelor pentru Don Stephano fuse rezolvată doar atunci când, trântind energic paharul cu o tămâioasă rece pe masa de scândură aspră a bodegii din colțul în care, cândva, funcționase un aprozar, Don Angelo de Barba Corta, în calitate de burg maestre al orășelului, se ridicase în picioare foarte decis. Acolo, de față cu consilierii lui personali, dădu un edict verbal, stropit din plin cu licoarea din cauza căreia uneori dimineața era cam ursuz, prin care cerea insistent celor care aveau pe acasă cârje rămase de prin războaie sau de la rude ce suferiseră de poliomielită sau de carență de vitamina D, să se prezinte cu ele la Seniorie cu titlu de donație pentru cei în nevoie. Sau ajutor umanitar.

Drept urmare, chiar de a doua zi începură să se perinde pe la Seniorie toți infirmii orășelului care înțeleseseră că, de fapt, urmau să primească un ajutor bănesc din partea statului. Se crease, desigur, o neînțelegere dar în cele din urmă, un invalid brunet și tânăr, înțelegând, după parlamentări îndelungate cu portarul în uniformă care păzea intrarea în Seniorie, că nu era rostul de nici un ajutor de la nimeni, azvârli cârjele cât colo pe scări și plecă alergând și înjurând nervos spre terasa de pe trotuarul de vis-a-vis unde îl așteptau niște prieteni de-ai lui, care comandaseră mititei.

Acum Don Stephano avea o pereche de cârje cu care, mergând și privindu-se din văzduh, semăna destul de bine cu eroii cărora Patria urma să le fie recunoscătoare în veci pentru membrele lăsate pe întinsele stepe ale filmelor rusești care îl emoționaseră atât de mult când era copil. Stătea ghemuit în scaunul de placaj din primul rând al

cinematografului, chiar lângă ecranul uriaș pe care treceau în viteză tancuri și vâjâiau avioane în tonouri și picaje amețitoare iar inima lui mică îi bătea nebunește la fiecare lovitură de tun și la fiecare explozie de bombă. Trupurile se sfârtecau și zburau prin aer însă, slavă domnului, pe urmă, în scena următoare, apăreau cusute la loc, întregi, sau aproape întregi, în infirmeria de campanie. Ce bine că nu mureau. Și el, mic cum era și înghesuit în scaun, urma să devină bărbat. Urma să crească mare, urma să ia parte în războaie. Urma să fie rănit și să își piardă membre. Ce noroc pe capul lui, să își rupă piciorul chiar când lucrul acest era cel mai necesar! Ce altceva mai real și palpabil decât câteva așchii de os din propria tibie ieșite prin piele? Acum beneficia de atenția binevoitoare a tuturor. Păi cum ți-ai rupt, mă, piciorul? îl întrebase Don Angelo de Barba Corta când, îngrijorat de soarta lui Don Stephano, pe care în sinea lui îl socotea un tip de treabă chiar dacă era cu mintea cam în vrăbii, îi adusese personal cârjele aruncate de invalidul vindecat miraculos pe scările Senioriei. Apoi, așezându-se cu un geamăt scurt, prin care voia să își transmită atât lui cât și celor din jur, nu numai că începea să îmbătrânească dar și că devine mai înțelept, pe aceeași margine a patului pe care cu doar o zi înainte stătuse Jinia și, sprijinind cârjele de capul patului, îl întrebase firesc:

– Măcar ai futut-o bine? A meritat?

Omul din cochilia de ghips tuși, vrând probabil ca prin aceasta să îl avertizeze pe Don Angelo că mai era cineva acolo.

– Am sărit prost, zise Don Stephano, zâmbind, bucuros de vizita lui Don Angelo. Dar nu m-am uitat bine și am aterizat prost. Și mi-am rupt osul.

Era, desigur, o explicație la o întrebare pe care de fapt nu o pusese nimeni. Până și Don Angelo își putea da seama de lucrul ăsta. De aceea se uită la el cu compasiunea abstractă pe care o ai pentru un pui de găină congelat de pe mușamaua mesei din bucătărie. Probabil că îl durea puțin capul. Probabil că se gândea la jurista aceea slăbănoagă și uscată care, de fiecare dată când îi aducea acte la semnat îl privea cu ochi aprinși, ca de tuberculoză.

– Păi de unde ai sărit, mă? îl întrebă el încet, după ce se așeză cât de confortabil putu alături de piciorul în ghips al lui Don Stephano.

– Ei, era o cetate acolo pe munte, zise Don Stephano, puțin încurcat. Nu îi plăcea deloc să povestească ceea ce se întâmplase acolo. Și am sărit de pe un zid.

 Don Angelo se uită lung la el.

– Păi de ce ai sărit, mă de acolo? Te urmărea cineva? întrebă el încet de parcă ar fi întrat într-o convorbire periculoasă.

 Don Stephano răspunse puțin iritat:

– Cine să mă fugărească, mă Angel, pe zidul cetății? Tu ești prost?

 Don Angelo acceptă întrebarea impasibil dar își continuă imbatabil raționamentul:

– Păi, atunci, ce ai căutat, mă, acolo pe zidul cetății?

– Eram amândoi pe zid. Ea își ținea echilibru cu mâinile ridicate și mergea foarte ușor. Era în față și eu veneam în spatele ei.

 Apoi Don Stephano tăcu. Don Angelo îl fixă interogativ cu ochii lui negri ca noaptea.

– Aaa, erați amândoi. Ea înainte și tu după ea, făcu el ca și cum acum ar fi înțeles o chestiune foarte dificilă. Și, era gros? Era înalt?

– Zidul?

– Păi, zidul, normal.

– Mmm… făcu Don Stephano arătând cu mâinile, era cam atât. Cam de grosimea a două cărămizi. Da, era gros. Și era cam înalt, zise el după ce se codi puțin. Cred că avea câțiva metri.

Don Angelo era inginer constructor și știa foarte bine ce înseamnă două cărămizi puse una lângă alta. Dădu părintește, negativ, din cap, își îngustă puțin ochii privindu-l cu atenție și cu un început de stupefacție.

– Câțiva metri?! întrebă el. Păi tu știi că până la etajul doi al unui bloc nu sunt mai mult de cinci metri?

Don Stephano dădu fără sens din umeri. Probabil că știa. De fapt cam atât de înalt era și zidul cetății aceleia. Mergând pe coama lui, Don Stephano avea senzația că se află într-adevăr cam pe la etajul doi al unui bloc de apartamente. Se vedeau munții și văile și norii și depărtările. Nausicaa se amesteca cu depărtarea și cu orizontul părând că ea însăși făcea parte din ele.

Don Angelo deveni gânditor și îngustă ochii într-un efort de rememorare. Apoi zise:

– Eu știu cetatea aia de acolo. Mergeam cu gagici pe acolo când eram în stagiatură. Dar are o poartă cât toate zilele pe care poți să intri cu un camion cu saci cu ciment și înăuntru are un traseu pe care poți să o vizitezi în liniște… Tot nu înțeleg de ce mergeați, mă, voi pe zidul ăla. Că doar sunt cărări. E și un traseu de vizitare pentru turiști. Apoi adăugă, nostalgic: Și sunt niște locuri de futut pe acolo, mamă, mamă. Nu trebuie să te cațări pe nici un zid. De ce naiba v-ați urcat pe el?

Omul din cochilie tuși din nou. Probabil că zidul înalt despre care se discuta îi adusese aminte de cum se prăvălise el de pe propriul lui acoperiș și cum își fărâmase bazinul.  

Iar Don Angelo avea într-adevăr dreptate în ceea ce privea cetatea. Avea o poartă mare, din scânduri groase și grele prinse cu niște scoabe de fier mari și ruginite pe care se putea intra normal. Dar ce rost avea să intri pe poarta unei cetăți, mai ales atunci când ea este larg deschisă, când puteai să îi escaladezi zidurile, ca un erou? Să te ferești cu îndemnare de săgețile cu vârf otrăvit ale apărătorilor și de smoala și uleiurile încinse pe care le revărsau. Ce bine că venise în vizită la el la spital. Cum stătea el rezemat pe pernă, Don Stephano îl privea printr-o lunetă pe Don Angelo, cel care stătea la celălalt capăt al patului, și, văzându-l de la atâta apropiere, își dădu seama că omul acesta îi era drag. Îi înțelegea simpatia lui. Îi înțelegea dorința lui sinceră de a ști ce se petrecuse cu el. Era un bărbat de ispravă, acest Don Angelo. Dar în același timp își dădu seama că nu putea să îi spună de ce aleseseră să meargă pe vârful zidului mai degrabă decât pe la baza lui. Cu atât mai mult cu cât lui însuși îi era teamă să recunoască. Nausicaa mergea în fața lui pe zidul îngust purtând o bluziță albastră și niște pantaloni negri care fluturau în briza de pe vârf dar în același timp era și dezbrăcată. Trupul ei gol se profila, perfect, acolo în fața lui, peste pădurile de pe celălalt versant. Fesele ei erau acoperite de pantalonii negri, largi și șifonați pe care îi purta dar, în același timp, erau și dezgolite pe cearceaful canapelei din garsoniera lui Don Angelo unde mâinile lui hrăpărețe le cuprindeau rotunjimile fierbinți.

– Păi, de proști, zise simplu Don Stephano.

Don Angelo dădu din cap în semn că era de acord cu răspunsul. Se gândea că, la urma urmei, unele lucruri, chiar dacă nu le înțelegea, nu însemna că nu există. Apoi își dădu seama că acela era momentul în care ar fi băut cu multă plăcere o bere. Se foi pe marginea patului pregătindu-se să se ridice și să plece. În sfârșit, se ridică în picioare cu același geamăt scurt și demonstrativ, își aranjă puțin cutele pantalonilor săi de burg maestre pe dedesubtul cărora, precis că și astăzi, purta o pereche de pantaloni scurți și, venind lângă Don Stephano, îl bătu bărbătește pe umăr:

– Băi, vezi că, uite, cârjele astea pe care ți le-am adus sunt sfințite. O să meargă singure. He, he, he! râse el mai mult ca să își alunge gândul prostesc că de fapt chiar acela putea fi adevărul.

 Don Stephano îi mulțumi încă o dată și își strânseră mâinile. Don Angelo se întoarse și o porni spre ușa salonului. După ce făcu însă câțiva pași se întoarse și, nedumerit, observă:

– Băi, păi tu tot nu mi-ai spus de ce ai sărit de acolo…

Don Stephano zâmbi prostește și dădu din umeri fără sens. Nu putea să îi spună. Urmă o clipă în care cei doi bărbați se uitară unul la altul fără să își spună nimic. Apoi, Don Angelo cu gândul la berea rece de la popasul de pe marginea șoselei și la ochii înfierbântați ai juristei, ieși pe ușa salonului și se pierdu pe holuri fără să mai aștepte răspunsul de la acest Don Stephano nebun care de fapt, se gândi el, l-ar fi putut tulbura.

Nici el nu se simțea prea bine în ultima vreme.