– Io-ți spun sincer că am să îl omor într-o zi. Zău! Nu mai pot. Te rog să mă crezi. Pur și simplu nu mai pot. M-a înnebunit! E un nebun. Futu-l în gură de țigan împuțit, lasă că o să vadă el!
Lui Don Stephano nu i se păruse niciodată că Țoți ar fi un împuțit. Și nici că Jinia ar fi arătat vreo înclinație pentru curățenie dar acum, când ea îl făcea pe Țoți cu ou și cu oțet, el dădea din cap aprobator și înțelegător. Așa era. Țiganul ăsta nenorocit îi făcea numai probleme Jiniei. Și, prin urmare, Nausicăi. Ah, ce i-ar fi tras un pumn în nas. Să-l sature! Nausicaa rămăsese în picioare în spațiul dintre patul său și cel al omului care trăia în interiorul costumului de ghips personalizat iar Jinia se așezase pe marginea patului.
Era deja a doua săptămână de când Don Stephano era internat în spital, și ele veniseră la el în vizită. Era bucuros și emoționat că se gândiseră să vină să îl vadă. Asta înseamna că nu le era chiar indiferent. Îi aduseseră și patru mere.
Nu era deloc vreo plăcere să fii internat în spital.
Zilele de august erau fierbinți și atât de lungi încât părea că timpul era și el bolnav și stătea pe loc pe loc, în anestezie. Peste timpul acela nemișcat, zburau muște neliniștite, ocupate mereu cu ceva și foarte îndrăznețe. Căutau cu precădere părțile de pansament care erau impregnate cu sânge sau cu alte scursuri ale trupului omenesc. Uneori se așezau și pe nas și se plimbau acolo, în jurul nărilor, foarte insistente și total absorbite de chestiunea importantă la care se gândeau. Își luau zborul doar pentru a reveni imediat, ca și cum uitaseră să facă ceva. El Hospital del Mar, unde era el internat, se afla, după cum de altfel îi spunea și numele, undeva pe malul marii, dincolo de Alicante, într-o pădurice de pini cărora, nici lor, nu le mergea prea bine. Îl adusese aici Nausicaa, a doua zi după ce sosiseră din scurta dar epica lor incursiune în munții Sierrei Nevada.
În urma lui acasă lăsase totul pe mâna Nausicăi. Cheile casei, cheile mașinii, cheile de acces la calculatoare… Era o senzație nouă și dulce. Nu avea deloc sentimentul că dăduse ceva ci, din contră, avea sentimentul că primise ceva. Și încă ceva foarte, foarte prețios. I se părea că dându-i cheile Nausicăi, ea devenea și mai mult a lui. Că o aducea și mai mult în viața lui și o implica într-un fel practic și cotidian. Îi plăcea mult gândul că în lipsa lui ea mergea acolo la el, că se învârtea printre lucrurile lui, că se așeza pe vreunul din cele două scaune roșii, că își făcea unghiile, că se ducea la toaletă, că își făcea de treabă pe acolo… Ce noroc formidabil că își rupsese piciorul!
– Păi, spune și tu, măi Stephao, după ce că toată ziua stă ca un bulibașă burtos și nu face nimic, doar bagă-n gura aia spurcată cafele după cafele și scoate fum pe nas, are și pretenții. Înțelegi? Toată ziua numai pretenții, numai pretenții, făcu Jinia cu năduf. Ahhhh! Și aici scrâșni din dinți atât de expresiv încât Don Stephano îl văzu pe sărmanul Țoți sângerând între colții cariați dar feroce ai Jiniei ca pe un pui de gazelă, brunet, în colții fioroși ai unui jaguar pătat.
Pălăvrăgeala ei acapara toată conversația și atenția. Nausicaa stătea în picioare tăcută și privea în jos când la unul, când la altul. Don Stephano dădea din cap aprobator sau dezaprobator în funcție de acțiunile lui Țoți și după cum o dicta momentul. Dacă Țoți era nerespectuos față de ea, se încrunta și dădea negativ din cap, gata să îl admonesteze el însuși. Dacă Jinia profera amenințări sângeroase și apocaliptice la adresa lui, dădea din cap afirmativ, de acord cu măcelărirea lui Țoți și cu întinderea mațelor lui aburinde prin piață. Dacă Jinia, crezând că spune ceva comic, izbucnea în râsul acela în timpul căruia trebuia să își acopere gura cu mâna, râdea și el. Iar uneori, Don Stephano râdea pur și simplu din senin. De altfel, poate că era mai bine așa. Dacă ar fi rămas singur cu Nausicaa mai mult ca sigur că s-ar fi fâstâcit și nu ar fi știut ce să spună. Și dacă ar fi fost după el, nici nu ar fi trebuit să spună nimic.
– Păi tu știi ce a făcut dobitocul ăsta criminal? îl întrebă ea pe neașteptate.
Desigur că urma o chestiune gravă. Își compuse fața pentru chestiuni grave și întrebă cu sinceră curiozitate:
– Ce-a făcut?
Jinia nu răspunse imediat. Își trecu mâinile prin păr pentru a-și aranja cârlionții pe după urechi și, după ce își pipăi pofticioasă pachetul de țigări pe care îl ținea în mâini, dar din care nu avea voie să fumeze în salon, începu:
– Păi, să-ți zic.
Don Stephano deveni numai ochi și urechi.
– Tu știi că noi, la sfârșitul zilei, seara, după ce închidem, număram de fiecare dată banii, începu ea.
Don Stephano habar nu avea de obiceiurile lor. Dădu însă cu tărie din cap ca și cum știa lucrul acela de când lumea.
-Ei bine, făceam socotelile, îi puneam pe căprării și, la urmă, ce era în plus, împărțeam pe din două și fiecare își lua partea. Înțelegi?
Don Stephano dădu atât de hotărât din cap încât își aminti că nu trebuia să miște capul prea tare.
– Și era convenabil, pentru că, mult, puțin cât era, duceam și eu acasă la ăștia să mănânce. Că asta, și arătă spre Nausicaa, trebuie ținută în facultate, ăialalți doi la școală și toți mănâncă.
Lui Don Stephano îi veniră în minte cele câteva vagoane cu salam de Sibiu pe care le-ar fi mâncat Juan de Simio și dădu din nou, de data aceasta ușurel și conștient de atenționarea doctorului, din cap. Imediat după vagoanele cu salam de Sibiu îi veniră în minte sânii Nausicăi, rotunzi la bază și puțin țuguiați către vârf, fermi și puternici, și iar dădu din cap. Toată lumea mănâncă. Și toți cer. Apoi îi veniră în minte buzele Nausicăi rotunjite strâns în jurul penisului întărit ca un fier și iar dădu din cap.
– Mami vreau și eu aia, mami vreau și eu ailaltă, toată ziua trebuie să le iei câte ceva. Înțelegi?
Don Stephano înțelegea. Se uita la Jinia și de fapt o vedea pe Nausicaa cea de alături și înțelegea. Înțelegea că nu voia altceva decât să stea lungit cu ea undeva pe o iarbă proaspătă și răcoroasă și să privească cerul. Să o țină în brațe și să o simtă cum se lipește de el cu tot trupul.
– Și nu poți să nu le dai, mânca-i-ar mama! Că acum, ai văzut și tu, sunt de toate, numa’ bani să ai.
– Vorbește, măi mamă, mai încet, șopti Nausicaa rușinată parcă de felul în care vorbea Jinia.
Don Stephano încuviință.
Cum stătea el pe patul acela murdar de spital rezemat într-un cot, cu un picior înțepenit și pus în ghips de jos din talpă până sus aproape de testicule, în depărtarea albăstruie cu iz de alge și sărătură a spitalului de pe marginea mării, departe de sine însuși și iremediabil cuprins în propriul lui destin ca într-un costum de scufundător, Don Stephano se simți dintr-o dată foarte responsabil față de soarta femeii din fața lui.
– Păi, sigur, nu poți să nu le dai, întări el, ca și cum el însuși ar fi avut câțiva copii de crescut.
Jinia deveni dintr-o dată gânditoare și zise încet:
– De când a murit mama, Dumnezeu s-o ierte, toate au căzut numai pe mine. Însă, dându-și seama probabil că nu acela era firul principal al discuției, își reveni din meditația aceea retrospectivă și continuă cu aplomb: Băi, nu era mult, nu era o avere, că de unde dracu’ să faci o avere de la nenorociții ăia împuțiți, dar era un ban acolo pe care mă bazam. Veneam seara cu ceva în buzunar și puteam să îmi fac socotelile de pe o zi pe alta. Înțelegi?
Făcu o pauză să vadă dacă Don Stephano înțelesese. Don Stephano dădu din cap în semn că da, înțelesese. Jinia continuă:
– E, acum s-a schimbat calimera. Țoți al meu nu mai vrea să facem așa. Nu mai vrea să luăm în fiecare seară plusul de bani. Nu. Vrea să îmi dea salariu. Auzi ce vrea nenorocitul? Să îmi dea salariu!
Aici Jinia făcu ochii cât cepele și îl pironi pe Don Stephano cu privirea. Don Stephano, încurcat de privirea aceea din care nu știa ce să înțeleagă, se simți dintr-o dată extrem de revoltat. Cum adică să îi dea salariu? Păi de ce să îi dea un amărât de salariu? Femeia aceasta avea nevoie de bani în fiecare zi. El nu vedea că femeia aceasta avea nevoie de bani? Dădu din cap exprimându-și limpede dezacordul total.
– Mie, să îmi dea el salariu… repetă ea nevenindu-i să creadă. Un țigan nenorocit… A ajuns el să îmi dea mie salariu.
Omul de alături, care locuia în costumul de ghips, se răsuci înăuntrul lui și se întoarse cu fața la perete. Câțiva bolnavi întoarseră din orizontala lor capul spre patul pe care stăteau ei. Don Stephano se simți puțin jenat.
Apoi Jinia coborî vocea și continuă pe un ton schimbat:
– Dar acum problema este alta…
Privi în pământ și nu mai spuse nimic.
Don Stephano simți cum se îngrijorează și mai tare. Dacă Jinia avea o problemă înseamnă că Nausicaa avea o problemă. Se gândi ce bine ar fi fost dacă el ar fi putut să facă ceva și să o ajute pe Nausicaa. Doar că de acolo, de pe un pat de spital și în ghips până la brâu, nu prea vedea cum ar putea face ceva pentru ele. Apoi se neliniști. Îi veni în minte gândul că dacă nu va face el ceva pentru ele atunci se va găsi altcineva care să o facă iar ideea aceasta îl irită. Poate chiar Don Pablo del Mar.
– Ce problemă? întrebă el în cele din urmă văzând că Jinia nu mai spunea nimic.
– Eh… făcu ea și dădu cu mâna prin aer a lehamite. Lasă, nu te mai supăr și pe tine acum cu problemele mele…
– Ei, asta-i bună, făcu el supărat, de parcă Jinia îi făcea o nedreptate fiindcă nu voia să îi spună ce probleme are. Hai, zi!
Ea se mai codi puțin.
– Păi, cum să-ți spun, mă Stephao, începu ea. O știi pe Vera, nu?
El dădu din cap în semn că da, de data aceasta în deplină cunoștință de cauză.
– Ei, curviștina asta, continuă Jinia pe același ton devenit acum conspirativ, are două surori în Italia. Plecate mai demult. Nu știu exact ce fac ele pe acolo, o sug pe la macaronari, o iau în cur, dracu’ le știe, dar îi trimit ei bani aici în țară. Înțelegi? Ca să cumpere apartamente. Cum o vezi tu așa, uscată și urâtă ca dracu’, are bani cu carul. Ai văzut ce țoale are pe ea? Păi numa’ cizmele alea cu care umblă acum ca nebuna pe căldura asta fac cât jumate din restaurantul nostru. E plină de lovele, cățeaua. Și e și moartă după pulă, adăugă ea, gânditoare, cam în afara chestiunii.
La auzul acestei remarci, omul din încăperea de ghips tuși. Jinia făcu o scurtă pauză apoi reluă după un oftat foarte sonor:
– Dar, mă rog, chestia este că acum vreo câteva luni, când îmi venise mie somația de la Cooperativa de Credit, a trebuit să fac rost de bani. Că altfel îmi luau apartamentul. Se strânseseră mai multe rate, nici nu mai știu câte, pe care nu le plătisem, și acum urma să mă dea în judecată. Și m-am dus la ea, că suntem prietene. Că dacă nici între prieteni nu te ajuți, atunci cu cine dracu? M-am dus să mă împrumute. Înțelegi? Am zis să mă împrumut de la ea ca să plătesc banca. Să nu îmi ia casa.
Don Stephano dădu gânditor din cap. Vera, cea cu două mingi de ping-pong în loc de ochi începea să îi devină odioasă. Din cauza ei Nausicaa ar fi putut să își piardă casa.
– Și? întrebă el curios dea binelea.
– Păi, mi-a dat.
– Aha, răsuflă el ușurat. E bine. Bine că ți-a dat.
Vera era o prietenă adevărată și un om de ispravă.
– Da, mi-a dat, zise Jinia aranjându-și o buclă pe după ureche, dar problema e că îi vrea înapoi. Iar după o scurtă pauză, repetă, de parcă Don Stephano nu ar fi înțeles care era miezul chestiuni: Vrea banii înapoi.
Ce impertinentă!!! Își voia banii înapoi.
Începea să înțeleagă.
Jinia avea nevoie de bani. Țoți închisese robinetul, sau dacă nu îl închisese de tot cel puțin îl mai strânsese iar pe de altă parte Vera îi cerea înapoi banii pe care i-i dăduse cu împrumut. Într-un fel, Don Stephano era chiar bucuros. Dacă aceasta era problema, însemna că putea să o ajute. Câteva milioane nu ar fi fost o problemă pe care el să nu o poată rezolva. Se lumină la față și se simți cuprins de un sentiment de buna dispoziție. Brusc își aminti de figura bine dispusă și de siguranța pe sine a lui Don Pablo del Mar când, la casă, numărase banii cu care îi plătise Nausicăi pantalonii. Zâmbi în sinea lui.
– Îi vrea înapoi, î? repetă el cam fără rost.
Ea învârti pachetul de țigări și dădu pierită din cap. Atunci, pentru prima data de când începuse discuția asta, interveni și Nausicaa cu glasul ei care părea al unui om mai matur decât era ea. Zise încet, privind în ciment, cu un ușor tremur:
– Da. Și îi vrea înapoi până mâine.
Don Stephano, în mod cu totul paradoxal, simți că Vera îi devenea foarte dragă. Jinia și Nausicaa erau foarte nefericite din cauza ei. Dar el, chiar și așa cum era schilod pe patul acela de spital, putea să le facă din nou fericite.
Întrebă cu o mină serioasă:
– Păi, și ce, nu poate să mai aștepte și ea puțin?
Cele două femei tăcură uitându-se amândouă în cimentul pardoselii. La un moment dat tot Nausicaa, fără să își ridice ochii de acolo, fu cea care vorbi:
– Păi… a trimis vorbă. Au venit acasă la noi doi bătăuși pe care îi cunoaște mama și au bătut la ușă… Și ne-au zis că le-a zis să ne spună că până mâine trebuie să îi dăm banii…
Ce dracu! Asta suna deja foarte serios. Era o amenințare directă cu bătaia. Sau schilodirea. Inima începu să îi bată mai repede, emoționat. Nausicaa rămăsese cu privirea în ciment și acum mișca aproape imperceptibil din vârful pantofiorilor ei de pânză. Ochii lui căzură pe gleznele ei înguste pe care le vedea lângă tivul pantalonilor. Le privi câteva clipe cu intensitate și, după ce încercă să se scuture de sentimentul că gleznele acelea erau pe eternitate ale lui, orice s-ar fi întâmplat cu ele, întrebă agitat:
– Și câți bani aveți să îi dați?
Cele două femei tăcură.
– Mult, zise la un moment dat Jinia.
Don Stephano se neliniști.
– Cât de mult? întrebă el din nou, încet, încercând să nu atragă atenția celorlalți bolnavi din salon. Jinia oftă. Apoi își aranjă părul după urechi și răsuflă încet:
– Optzeci de milioane.
Don Stephano nu zise nimic. Optzeci de milioane se gândi el, încercând să calculeze cam câte sute de kilograme de salam de Sibiu ar fi însemnat asta… Apoi zise:
– Asta ar însemna vreo patruzeci de ludovici de aur, nu?
Jinia se întoarse repede spre el și spuse dintr-o suflare:
– Treizeci și nouă de ludovici de aur și șase escudos de argint. Atâta face.
Întinzând mâna către Nausicaa, zise încet:
– Dă-mi, te rog, legătura de chei.
Nausicaa scoase legătura de chei din poșetă și i-o întinse. Don Stephano o luă, răsfiră cheile și, după ce apucă în mână una micuță, galbenă, i-o arătă Nausicăi și spuse:
– Știi unde îmi țin eu soldățeii de plumb?
Nausicaa se uită drept în ochii lui și spuse simplu:
– Da, pe raftul de lângă oglindă.
– Exact. Uite, te duci acasă și dai soldații de plumb la o parte. În spatele lor sunt niște mașinuțe. Le dai și pe alea la o parte. Să ai te rog grijă că la una i s-au desprins două roți, să nu se piardă. Așaa… În spatele mașinuțelor sunt niște cărți. Printre ele este una mare neagră, pe care scrie Immanuel Kant.
Nausicaa îl privea atent și memora cu exactitate ceea ce spunea el.
– E o carte groasă și grea. O tragi de acolo de pe raft iar în spatele ei a să găsești o cutiuță de bronz. O scoți de acolo și ai să vezi că are o încuietoare mică în care se potrivește cheița asta. Înțelegi?
Amândouă femeile îl priveau cu atenția încordată la maximum. Don Stephano nu putu să nu observe că, transfigurată de curiozitate, Jinia părea și ea o femeie frumoasă. Dădură din cap ca la o comandă. Apoi Don Stephano continuă:
– Descui cutiuța iar în ea ai să găsești cincizeci de ludovici de aur. Iei de acolo patruzeci și i-i dai lui maică-ta să plătească datoria. Pe urma închizi cutiuța și o pui la loc. Sau unde vrei tu. Și să nu uiți să pui soldații de plumb exact așa cum au fost. Bine?
Nausicaa dădu din cap în semn că a înțeles. Ochii Jiniei începură să lucească de parcă luase un drog. Se ridică de acolo de unde ședea pe margine, veni la el la capul patului și, ridicându-l puțin de pe pernă, îl apucă în brațele ei vânjoase și îl îmbrățișă. Îi căută buzele și i le sărută cu buzele ei mari și cărnoase. Îl strânse la piept câteva secunde bune, gata să îl sufoce. Se lăsase peste el iar țâțele ei mari se presau acum de pieptul lui, dezgolite de decolteul bluzei. Îi dădu drumul în cele din urmă și se ridică. Nausicaa se uita la ei serioasă. Nu făcu nici un gest decât băgă la loc legătura de chei în poșetă și trase fermoarul.
– Și, zi așa, izbucni Jinia dintr-o dată, eliberată, tare de se auzi în tot salonul. Ha, ha, ha, credeai ca ți-au tăiat ăștia pula, î?
Și izbucni într-un râs atât de sănătos încât se îndoi pe spate.
Tot salonul izbucni în râs. Chiar și din interiorul cochiliei de ghips se auziră câteva râsete slabe. Lui Don Stephano i se făcu jenă. Într-adevăr, așa crezuse. Nu fusese de fapt decât o sondă introdusă pentru a urina mai ușor.
– Mă, mamă! exclamă încet Nausicaa, rușinată.
Apoi își luară rămas bun. El rămase în pat rezemat în șezut și le privi depărtându-se spre ușă. De acolo din ușă, Jinia îi trimise bezele și ieși. Nausicaa rămase o fracțiune de secundă mai mult în cadrul ușii și îl privi de acolo drept în ochi. Apoi ieși și dispăru pe holuri. În urma ei, amețit și strecurându-se cu dificultate prin propriul destin ca printr-un hățiș care îl zgâria, Don Stephano se gândi la cele două roți ale mașinuței care se puteau desprinde cu ușurință dacă nu erau manipulate cu grijă. Totuși, le-ar fi găsit ușor. Nu aveau unde să cadă în altă parte decât pe covor.