Doctorul trecu grăbit prin salon iar la patul lui nu stătu decât douăzeci de secunde.
– Ai grijă, să nu te miști deloc vreo două zile, până se prinde. Că dacă se prinde prost, nu te văd bine…
Aici făcu cu degetul un semn ca atunci când vorbești cu un copil neastâmpărat.
– Vezi că ți-am băgat două tije de argint uite atât de mari, mai spusese el, arătându-i printr-un gest, care lui Don Stephano în clipa aceea i se păru obscen, cât de lungi erau tijele. I-o spusese de parcă ar fi trebuit să fie mândru că acum avea în el tije așa de mari de argint. Și printr-o stranie spirală a minții, în momentul acela de viziune eroică asupra destinului lui de bărbat și războinic generic, Don Stephano, chiar se simți mândru. Gândul că era armat pe dinăuntru cu tije de argint născu în el un secret sentiment de mândrie. Valabil, desigur, doar acolo, în salonul modest din incinta spitalului. Și asta pentru că cei mai mulți bolnavi aveau tije mai simple sau mai grosolane, din metale mai ieftine. Faptul că tijele acelea erau inoxidabile îl făceau pe el însuși să se simtă mai rezistent.
– Și, ai grijă, să nu te miști deloc câteva zile.
Don Stephano dădu cuminte din cap ca un copil ascultător. Desigur că va sta nemișcat. De ce să nu stea nemișcat, se gândi el exact în clipa în care simți că ar fi dorit să se miște puțin. Sigur că va sta nemișcat.
Doctorul, cu tot cortegiul lui de asistente și studenți, care și ei păreau bolnavi de un soi de tristețe, sau poate că erau doar nedormiți, trecu mai departe. Suita îl urmă ca un animal plural și multiped. Doctorul și tot alaiul de halate albe, trecu la paturile vecine. Era salonul cu cazurile cele mai grave. Domnul de alături, de exemplu, din care acum nu se mai vedeau decât ochii și foarte puțină piele în jurul lor din cauza cochiliei savante de ghips în care fusese înțepenit și în care locuia de vreo patruzeci de zile, căzuse într-o zi, chiar când intenționa cel mai puțin să facă lucrul acesta, de pe acoperișul casei. Căzuse peste niște pietre mari și colțuroase pe care el însuși le adusese cu câteva zile mai înainte cu căruța și le depozitase în spatele casei. Avea acum bazinul făcut bucăți și era turnat în ghips de jos de la tălpi până la sus la gropița bărbiei. Desigur, toată lumea din salon, chiar și femeile de serviciu care se răsteau la toți pacienții când veneau să spele pe jos, îl recunoșteau ca fiind bolnavul principal. La el țipau mai puțin. Încercă și el, din costumul lui de ghips care îl mânca zi și noapte, să zâmbească la trecerea doctorului. Voia adică să pară drăguț, să nu îl supere cu ceva. Să nu se supere adică doctorul că el își rupsese bazinul într-o mie de bucăți și că îi dădea acum lui de lucru. Doctorul ar fi putut la ora aceasta să mănânce un pui fript cu mujdei de usturoi pe o terasă șic la marginea unei mări, sau să se pregătească să coboare cu schiurile austriece pe o pârtie special amenajată în miezul verii pentru doctori undeva în Alpi. Și în loc de asta, trebuia să îi pipăie lui ghipsul sub care nici nu puteai fi sigur că mai există ceva. Bărbați în pijamale pătate de sânge se foiau zile și nopți așteptând să li se sudeze oasele sau să li se vindece buturile amputațiilor.
În spitale, dacă îl superi cu ceva pe doctor, poți să nu te mai faci niciodată sănătos.
Doctorul îi pipăi ghipsul cu o mină serioasă și profesională, de parcă ar fi vrut se convingă că nu era de fapt cauciuc, apoi, scuturându-și discret degetele cu care atinsese ghipsul, trecu mai departe. Omul zâmbi mulțumit. Acum știa, până mâine, la următoarea vizită, că urma să se facă bine. Desigur, nu se va mai urca niciodată pe acoperișul casei ci doar cel mult până la streașină, să repare burlanele.
Apoi doctorul intră pe aleea dintre celelalte rânduri de paturi, de lângă ferestre, și se opri în dreptul celui căruia îi amputase mâinile cu vreo trei zile în urmă. Glumi cu el și toată lumea râse cu poftă. Chiar și cei care în suita lui păreau triști. Iar după ce doctorul și toți cei care mergeau în urma lui părăsiră încăperea, în salon se lăsă o liniște în care, cu ochii țintuiți și goi, fiecare își evalua, cu o așteptare anxioasă, șansele de a supraviețui sau de a rămâne schilod.
Don Stephano reveni cu privirea în tavanul alb, gândindu-se, într-o doară, oare ce o fi făcut doctorul cu mâinile amputate ale tânărului electrician. Le-a aruncat la gunoi. Poate le găsește cineva pe acolo…
Se trezise din anestezie într-o sală aglomerată cu paturi lipite între ele, în care toți ceilalți pacienți erau morți. Când deschisese ochii, el încă nu exista. Nu exista decât tavanul despre care nu știa încă însă că era tavan. Apoi începuseră să existe și pereții, și ferestrele, și paturile și, în fine, începuse să existe și el. Să își amintească că fusese operat. Dar de ce îl aduseseră în camera aceasta înghesuită cu paturi în care toți pacienții erau morți, nu putea să înțeleagă. I se spusese să nu își miște capul când se va trezi și încercă să nu îl miște. Apoi își zise că nu se poate întâmpla mare lucru dacă și-l va mișca puțin spre dreapta. Nausicaa era acolo pe marginea patului, așteptând cu o seriozitate religioasă ca el să se trezească. El își mișcă puțin capul ca să o poată privi și, prin încețoșarea aceea a anesteziei care se destrăma puțin câte puțin, îi văzu chipul frumos și îngrijorat privind îngrozită în jos, către el. Era greu să își închipuie o trezire din anestezie mai frumoasă decât aceea. Doar că Nausicaa nu putuse să stea mult. „Ești bine?” îl întrebase ea privindu-l în ochi. El habar nu avea ce însemna în momentul acela să fii bine dar faptul că era în viață i se părea grozav. De aceea, în loc de răspuns, îi zâmbi. Apoi ea se ridică, și dintr-un motiv pe care el nu și-l mai amintea acum, spusese că trebuie să plece. Și plecase. El rămăsese acolo în camera aceea a spitalului din Alicante împreună cu ceilalți morți care, ca și el, gemând, începeau să se trezească unul câte unul. Într-un miros greu de chimicale și zemuri umane.
Toată partea din dreapta a pieței, cea dedicată pepenilor și restaurantelor, fremătase de curiozitate și entuziasm când, Nausicaa puse o frână și stârni praful din fața restaurantului lui Titi, speriindu-i pe cei doi clienți care își serveau rachiul în amiaza fierbinte. Auzind scârțâitul roților și al frânelor, Jinia ieșise repede și agitată afară să vadă ce se întâmplă în fața restaurantului ei iar după câteva secunde, trăgând tacticos din țigară, apăru și Titi, întunecat și calm, însă preocupat și responsabil.
– Mami, mami, Stephao și-a rupt piciorul, strigase Nausicaa țâșnind din mașină drept în brațele Jiniei, de parcă abia atunci realizase cu adevărat grozăvia.
Jinia se uita buimăcită când la Nausicaa când la Țoți apoi, aplecându-se și uitându-se în mașină îl văzu pe Don Stephano înfășurat în bandaje până la brâu. Își împreună mâinile a groază și exclamă:
– Aoleu, mamă! Da’ ce s-a întâmplat, mă copii, cu voi?
Îngrijorată dar foarte concentrată la drum, atentă și dedicată, Nausicaa condusese mașina pe tot drumul de întoarcere fără greșeală. Apoi, în urma unui raționament rutier, Jinia întrebă minunându-se peste măsură:
– Păi, și cum? Ai condus tu de acolo până aici? întrebă ea.
Nausicaa dădu din cap în semn că da.
– Ai știut tu să pui frâne și să iei toate curbele?
Nausicaa dădu din cap în semn că da.
Lucrul acesta o emoționă atât de tare pe Jinia încât o cuprinse în brațe și o strânse la piept gata să izbucnească în plâns. Spuse cu infinită admirație și durere de mamă care fusese la un pas de a-și pierde copilul:
– Mânca-o-ar mama pe ea de deșteaptă!… Ai văzut ce bine a fost că te-am pus să faci școala de șoferi?
Nausicaa se desprinse puțin jenată. – Hai, măi mamă, stai la un loc!
***