Ziua a treia, seara
Totul părea atins de o dublură suprarealistă.
Totul părea că există de două ori. Ca și cum ceea ce vedeam și trăiam era o primă realitate, în care eu existam în carne și oase, iar această realitate arunca o umbră diferită de ea însăși, care forma o a doua realitate. Străzile, clădirile înalte și luminate, oamenii grăbiți. Realitatea aceasta a doua, în care eu nu existam fizic, participa la prezentul și la destinul meu la fel de intens ca și cealaltă. Și nu se deranjau deloc una pe alta iar lucrul acesta mă injecta cu o nesiguranță temporală și geografică care mă amețea. Parcă băusem ceva tare și fără gust. Mă pierdeam și mă regăseam prin toată lumea aceea de acolo ca și cum eram în mijlocul unui experiment paranormal din care nu mai știam cum să ies.
Era abia cinci când am ajuns în fața hotelului.
Irene ieșea la șase.
Se înnoptase deja și de sus cădea oblic aceeași ploaie mică și rece. M-am uitat prin ferestrele ușii de la intrarea în hotel dar înăuntru nu se vedeau decât umbre. Am traversat vis-a-vis și mi-am găsit un copăcel la marginea trotuarului, doar cu puțin mai înalt decât mine, tuns în forma unei umbrele, sub care am intrat să mă adăpostesc de ploaie și sub care am așteptat să se facă ora șase.
A fost ora cea mai lungă din viața mea. Chiar mai lungă decât omleta de dimineață. Însă avea avantajul că, după trecerea ei, o luam în brațe pe Irene. Și, într-adevăr, după o oră am văzut haina în care Irene arăta ca o oaie sintetică, ieșind prin ușa batantă și traversând strada spre mine. Mă văzuse.
– Stai, stai, nu mă pupa! zice ea când am dat să o îmbrățișez. Și se trage înapoi ca să nu ne atingem. Hai să mergem de aici!
Dar când eram împreună, eu nu știam să fac altceva decât să o iubesc pe Irene și să o doresc. Și nici pe stradă nu știam să fac altceva.
Prin urmare, nu știam să merg normal.
Trebuia să mă sprijin pe ea și să o ating, ca să nu cad din picioare. Sau să o țin de un deget. Sau să bag mâna într-un buzunar de al ei. Sau să îi iau mâna să o bag într-un buzunar de al meu. Mi se părea absurd să merg cu ea pe trotuar fără să o ating. Irene însă avea o absență naturală din tot ce făcea. Părea că este cu mintea acolo și părea că nu este. Că e cu mine și că nu e cu mine. Observarea ei îmi ocupa toată mintea și îmi provoca o alertă acută, care mă energiza și mă făcea să uit întrutotul de mine.
– Știi ce facem în seara asta? zice ea brusc, și se oprește hotărâtă pe trotuar și se întoarce cu fața spre mine.
Când vorbea cu mine, eu eram atent doar la chipul ei, ca și cum ea ar fi vorbit prin pielea feței și eu aș fi putut să o aud și să o înțeleg foarte bine doar uitându-mă la ea. Chiar dacă eram surd.
– Ce facem? zic.
Ea se uită serioasă la mine și zice grav:
– În seara asta te îmbăt! Înțelegi?
Mi-a venit să râd. Am și râs, în sinea mea.
– Păi de ce să mă îmbeți, bobule de orez?
– Așa! Ca să spui tot! Tot! Tot!