Mi-am dat seama că urma să îmi spună un secret. Tasta repede iar eu citeam și o construiam în minte pe Irene de la vârsta aceea despre care îmi povestea, stând în bancă la școală, nemișcată, cu picioarele un pic depărtate unul de celălalt, și simțea cum colegul ei de bancă îi băga mâna pe sub fustă. Ajungea cu degetele la picioarele ei și o atingea. Ea stătea nemișcată, cu caietul deschis în fața ei, cu creionul în mână, cu părul împletit în două codițe și prins într-o cordeluță roșie de mama ei încă de la șapte dimineața, ca și cum era foarte atentă la lecție, și se uita spre catedră.
Dar cu coada ochiului se uita spre colegul ei care era cu mâna între picioarele ei. Era prinsă în surpriza aceea ca într-o capcană care o hipnotiza și o paraliza. Trăia ceva care venea din interiorul trupului ei și care se întâmpla în interiorul trupului ei, ca o febră dar căreia, la fel ca un animal prins în privirea hipnotică a unei cobre, nu i se putea împotrivi. Nu avea putere și nici voință să se opună tulburării care o cuprindea când băiatul acela cu coșuri pe frunte, cu care ea nici măcar nu vorbea în timpul pauzelor, își strecura mâna și o pipăia pe picioare. Ea se uita la el în timp ce el făcea asta, el se uita la ea și nu zicea niciunul nimic. Doar o pipăia cu degetele și cu palma pe chiloți în timp ce profesoara era așezată la catedră. Iar ea se încălzea. Am văzut-o pe Irene de la vârsta aceea mergând amețită spre casă cu o încărcătură în ea despre care nu știa ce este, dar care o ardea și o îndrepta către baie, acolo unde putea să fie singură.
Și, dintr-o dată, eleva aceea, din timpul acela, din întâmplarea aceea, Irene cea care mergea spre casă cuprinsă de o combustie pe care nu o înțelegea dar care o măcina și o dezorienta, mi-a devenit foarte dragă. Mă uitam la ea de undeva de sus și mi se părea apropiată și cunoscută. Stăteam pe malul mării și o vedeam într-o depărtare de timp și de loc în care nu mai exista, dar mi se părea atât de cunoscută de parcă era tocmai colega căreia eu îi ascundeam ghiozdanul în pauze. Apoi, din fetița aceea din depărtarea minții mele, ca într-un efect de animație pe calculator, a crescut, brusc, Irene cea de la douăzeci și nouă de ani din fotografiile pe care mi le-a trimis pe urmă. Cea cu care conversam în timp real și care îmi devenise atât de intimă, că îmi venea să întind mâna prin aerul din jur să vad dacă nu cumva pot să o ating.
Iar intimitatea dintre noi se vedea cel mai bine când, cu gândul la ea, mi se întărea partea de anatomie care făcea din mine bărbat și își ridica botul să o caute prin aerul de la malul mării, la fel cum caută cu nările un ogar mirosul unui vânat prin aer.
Sunt singur aici dar, dacă locul rămâne la fel, singurătatea mea se schimbă. Într-un fel de neînțeles, Irene este prezentă peste tot în pustietatea aceasta de nisip, de pescăruși și de munți de cenușă. Populează nisipul și dunele cu ipostazele ei de femeie tânără, se plimbă pe plajă și pe albastrul mării, jumătate de aer, jumătate de carne.