Când Kaniko a descărcat încărcătorul în Cârlig și l-a omorât, i-a retezat și lui Pelarto, care era în spatele lui Cârlig, două degete de la mâna cu care juca tenis.
Lucrurile s-au complicat apoi foarte tare. Inspecțiile au devenit de zece ori mai dese iar la adunarea batalionului ne erau zilnic citite ordine cu interdicții noi și cu pedepse aspre. Să fac rost de haine civile și să fug din unitate ca să o văd pe Persephona Marinesko este acum mult mai periculos și mult mai greu de reușit.
Și, în caz de nereușită, pedepsit exemplar.
Dacă părăsești unitatea fără aprobare ești dezertor. Și nu numai că va trebui să dai înapoi statului banii cheltuiți cu școlarizarea, mâncarea, îmbrăcămintea și cazarea ta, dar înfunzi zeci de ani pușcăria. Sau riști chiar deportarea pentru tot restul vieții pe Insulă. Iar insula e un loc din care nimeni nu s-a mai întors vreodată.
Epoleții de aur ai domnului general Strushkais sclipesc în lumina de neon iar șnururile împletite, care îi atârnă pe piept prinse între epolet și unul din nasturii vestonului, îi dau un aer de mare comandant, care conduce lumile din scaun. Decorativ și grav.
Însă nu din orice fel de scaun.
Burta domnului general este foarte mare și din cauza aceasta are nevoie de spațiu mai mult între scaun și masă. Scaunul domnului general, încrustat cu frunzulițe de stejar pe spetează, este făcut pe comandă, ca să îl încapă din toate părțile. Capul mare al domnului general și gâtul gros cu care capul i se continuă în corp, dacă nu ar fi sprijinite pe o spetează masivă, ar putea să se îndoaie într-o parte sau alta și să îl dărâme. Domnul general ar putea să cadă și să se întindă pe podea înspre stânga, sau înspre dreapta, după cum și-ar lăsa capul, și ar trebui apoi ajutat să se ridice. O căzătură cu capul de podea a domnului general ar știrbi solemnitatea acestui moment de microchirurgie prin care armata urmează să se păstreze sănătoasă.
Domnul general răsfoiește dosarul. Ia câte o foaie și o duce până aproape de ochi. Ceilalți ofițeri stau de jur împrejur, respectuoși și atenți, de parcă ar fi înșiși copiii lui, cărora el le citește o poveste. Eu stau cuminte și respectuos, expus ca un exemplar de probă pe un scaun fără spetează, cu boneta în poală, cu mâinile la spate, încheiat regulamentar la veston până sus. Am gulerul de plastic închis într-o copcă și gâtul prins în el ca într-un laț. Mi-am lustruit nasturii aseară până târziu cu Sidol iar pantalonii i-am pus sub saltea și am dormit noaptea peste ei, să aibă dungă. În spatele meu, ca și cum și el ar fi supus, prin alianță, aceluiași proces de îndepărtare ca și mine, e tata, pe un scaun desperecheat, cu propria lui caschetă, mare și caraghioasă, în mână.
– Ai leșinat când ți-au luat sânge, cadet?
Carevasăzică mi-au lau sânge. Și, carevasăzică, nu mai mă cheamă Alehar Visso. Mă cheamă Cadet.
Și acum, ca și atunci, mi se pare că domnul comandant fumează exagerat de mult. Are o voce chiar mai răgușită decât cea a colonelului Varda. Sau, poate că din solidaritate cu colonelul, își răgușește și el vocea, ca să pară prieteni? Oare doamnei Varda îi place să i se șoptească în dormitor cuvinte de dragoste cu o voce răgușită? Mi-e greu să știu. Fumul de la țigara groasă de foi a domnului general i se ridică pe de o parte și de alta a feții până la tavan și acolo dă roată, din ce în ce mai subțire, în jurul candelabrului. Până dispare. Nu știu unde.
– Care sânge, domnu’ general?
El se uită din nou în foaia de hârtie ca să vadă care sânge. Domnul general are buze mari și roz, de parcă propriul lui sânge ar sta gata să țâșnească prin ele și să i se scurgă pe veston, murdărindu-i șnururile împletite.
– Sângele pentru analize, cadet.
– Cred că da, dom’ general.
Dom General se uită la mine și scutură din cap ca un pendul care, puțin câte puțin, încetinește și se oprește. Își umezește degetul cu limba și dă mai departe o foaie.
– Cum adică, crezi, cadet? Ai leșinat sau nu?
Toți ofițerii de la prezidiu au ochii mari și ficși, ca ai manechinelor din magazinele de haine, și îmi cer să răspund repede, regulamentar și corect, așa cum îmi cere domnul general. Stau țepeni cu palmele pe masă și cu degetele răsfirate pe catifeaua violetă. Cred că le place să își privească degetele răsfirate pe catifea. Să își vadă verigheta sclipind în puful moale al feței de masă. Și unghiile îngrijite.
Zic, încet:
– Da, am leșinat. Cred.
Pe colonelul Bubuk nu l-a văzut nimeni zâmbind vreodată. Are obrajii mereu supți și umblă cu gura făcută pungă, de parcă s-ar fi născut cu ceva acru în gură. A câștigat la tragerea la sorți a livretelor de la Casa de Economii, de două ori la rând, câte o mașină și pe amândouă le ține parcate în fața comandamentului unde, în fiecare zi, doi cadeți din batalionul doi le șterg de praf cu o bucată galbenă de piele de căprioară. Căprioara alerga sprintenă și nepăsătoare prin pădure când cineva a împușcat-o pentru ca din pielea ei de pe burtă să îi facă domnului colonel o lavetă fină și moale cu care să își șteargă mașinile câștigate pin tragere la sorți. Colonelul Bubuk este adjunctul și de aceea are dreptul și gravitatea de a sta imediat în dreapta generalului Strushkais. Pentru a demonstra că merită să devină, cândva, comandant plin, își suge obrajii sever și dă nervos din degetul arătător al mâinii stângi. Poate că vrea să fumeze. Sau poate mișcarea degetului e o continuare a bucuriei că a câștigat mașinile, pe care încă nu și-o poate înfrânge.
Generalul Strushkais tușește. Tusea îi adună surplusul de lichid de pe trahee, dar generalul îl înghite la loc. Tușesc și ofițerii. Unii mai mult, alții mai puțin.
– Și cu urmele pe zăpadă ce e? întreabă.
– Care urme pe zăpadă? dom’ General, întreb, pierdut.
Generalul trage un bobârnac în foaia de hârtie.
– Așa scrie aici! zice el, ridicând vocea într-un început de enervare. Că nu suporți urmele pe zăpadă!
Toți ofițerii, așezați pe cele trei laturi ale mesei lungi, în formă de U din Sala Operativă a Comandamentului, murmură nemulțumiți.
– Nu le prea suport, domnule General, zic.
– Cum mă, tu nu suporți urmele pe zăpadă? mă întreabă șoptit tata, transpirat de atâta așteptare încordată, așezat pe scaunul din spatele scaunului meu.
Mi-e foarte milă de tata. Tremură mai mult decât mine și suferă din cauza acestei rușini abătută ca o calamitate peste capul lui. L-am făcut de râs în fața atâtor ofițeri în uniforme aranjate impecabil, oameni care știu regulamentele pe dinafară și care au copii la școli înalte, îmbrăcați frumos. Oameni care au bani și situație. Mi-e tare milă de idealurile tatei.
Dar eu nu am vrut să ajung să nu suport urmele pe zăpadă. Îi doresc din suflet să găsească să cumpere de undeva smochine galbene dulci cât mai curând, din care să mestece câte una. E cea mai mare plăcere a lui. Smochinele dulci, mâncate rar, este felul lui de a nuanța gustativ lumea în care trăiește.
Dar nu prea le găsește.
– Păi de ce nu le suporți, cadet? întreabă dom’ general, și mai trage un bobârnac în foaia de hârtie, supărat de această afirmație, pe jumătate meteorologică, pe jumătate de insubordonare.
Cred că două bobârnace trase de domnul general în aceeași foaie de hârtie înseamnă că deja s-a enervat. La început mi-a fost foarte frică. Acum îmi este îngrozitor de frică. Ce va fi oare dincolo de adunarea acestor oameni? E timpul să răspund corect.
– Pentru că se topesc, domnu’ general.
– Și ce dacă se topesc, cadet?
– Păi dacă se topesc, ce mai rămâne din ele, dom’ General? Nicio urmă a urmelor, Nimic! Și pe urmă, în primăvară nu mai știe nimeni cine a trecut pe acolo.
– Pe unde, mă?
– Pe unde au fost urmele, dom’ General.
În Sala Operativă se face tăcere. Ofițerii își lasă privirile în jos, rușinați fiecare în parte de prostia și nebunia acestui cadet care, până mai ieri, părea eminent. Urmele pe zăpadă și dispariția lor i-au pus în încurcătură. De aceea așteaptă acum ca generalul să meargă mai departe și să treacă toți peste momentul acesta. Și Domnul general merge mai departe dând din nou din cap ca un pendul care încetinește. Doar că de data aceasta durează un pic mai mult, secundele sunt mai lungi.
– Permiteți să intervin, dom’ General, izbucnește dom’ locotenent major Jarta de pe latura dinspre fereastră a mesei. Eu cred că jigodia asta mică își bate joc de noi!
O rumoare umple aerul Sălii de Festivități. În fața domnului general, unele cuvinte nu ar trebui folosite. El trebuie să pară blajin și patern, nu rău și crud. El nu dă pedepse. El îndreaptă. El corectează și vindecă. Câțiva ofițeri tușesc independent unul de altul. Apoi se liniștesc și își privesc degetele mâinilor. Și unghiile. Dom General îi face un semn părintesc lui dom’ locotenent major, să se așeze. Apoi, fără să îi mai dea vreo atenție, ia gânditor o altă foaie din dosar și și-o apropie de ochi.
– Ia uite!
Dar nu mai continuă.
Apoi ia altă foaie.
– Ia uite! și trage un bobârnac în hârtie. Zice că scrii poezii!
Și asta îl supără foarte tare. Lasă foaia să îi cadă din mâini și, ridicând ochii din dosar, pune o întrebare care pare mai degrabă adresată manualelor de luptă și conceptelor de apărare în general:
– Păi tu, cadet, crezi că cu poeziile se câștigă războaiele?
Nu știu ce să cred. Dacă va fi să merg la război am să mor printre primii pentru că la război trebuie să fii atent și să alergi mult dintr-o parte în alta, să fii activ și să cari în spinare armament greu și muniția periculoasă. Ori eu, nu pot nici măcar să scot baremul la proba de alergare.
Mereu rămân în urmă.
Cum stau acum expus pe scaun în mijlocul sălii ca o țintă piept în poligon, eu aș vrea, de fapt, să adorm și să dorm un somn lung, fără vise și fără nicio mișcare în el, din care să mă trezesc, într-o dimineață însorită, într-un oraș în care să nu mai fi fost până atunci dar care să mi se pară cunoscut, cu oameni pe care să nu îi mai fi văzut dar care să mi se pară cunoscuți, cu o viață pe care să nu o fi trăit dar care să mi se pară că ar fi fost a mea. Să mă ridic din somn, nou și proaspăt, ca o libelulă care iese din crisalidă direct în soarele orbitor al verii și își începe zborul zigzagat peste vârful ierburilor și al florilor de câmp deschise spre cer.
Pentru că mie, de fapt, îmi place să trag cu pușca doar în aer. Pac, pac, pac! În cer.
Despre război nu știu decât ceea ce ne spune domnul Plossa în timp ce se plimbă printre rândurile de bănci din clasă:
– Va fi un război sofisticat care va dura mulți ani și din care e greu de spus care vor fi învingătorii. Și rănile vor fi sofisticate. Nu zgârieturi din astea care pot fi date cu spirt și pansate în timp ce tragi o țigară. Răni cu temporizare și activare de la distanță, spune el în timp ce bate ușor cu vârful degetului în tabla de sticlă. Sunt produse azi dar se deschid mai târziu. Le porți în corp luni și ani de zile fără să le simți și fără măcar să știi că ești deja rănit. Ele se activează după un anume timp și devin dureroase în împrejurări predefinite. Unele devin purulente. Altele mortale. Răni la picioare, la ficat, la inimă, la cap. Viitorul este violent și penitenciar iar cei slabi sau nepregătiți vor dispărea primii, spune Domnul Plossa.
Noi dăm din cap, în semn că da, așa este, și rămânem tăcuți și gânditori, rezemați de spetezele băncilor, privind figura desenată pe tablă, pătrunși de iminența războiului și de moartea cumplită pe care o va aduce pe capul oamenilor.
Și amenințarea morții intră astfel în circulația materiei din mine și rămâne acolo, rezidentă, amestecată cu restul trupului.
Sincer, nu înțeleg logica din afirmația aceasta, dar pentru că Domnul Plossa este impecabil și infailibil, înclin să cred că are dreptate. La fel cum aici, în Institutul Superior de Cadeți, soldații cei mai apreciați de către alți soldați nu sunt cei cu rezultate bune la pregătirea de luptă sau la cea teoretică, ci ăia urâți și solizi care, seara, în dormitorul comun, spun cele mai tari bancuri despre femei futute. Sau chiar povestiri adevărate cu femei adevărate futute de ei, de adevăratelea.
Dacă mă uit în oglindă, mi se pare că sunt cam plăpând. Pentru femei, am înțeles că trebuie să fii musculos și atletic. Puternic. Eu nu sunt. Dar sunt cel mai bun la învățătură și împrumut cele mai multe cărți de la biblioteca din subsolul Comandamentului. Acolo e o bibliotecară arțăgoasă, cu ochelari groși și grei pe nas care croșetează de câțiva ani, pe întuneric, o față de masă gălbuie.
Stau întins pe dreptunghiul meu de nisip, aglomerat de amintiri care mi se amestecă cu femeia aceasta tânără care îmi spune că în clasa a șasea colegul ei de bancă, pe care nu îl putea suferi, îi băga mâna pe sub fustă în timpul orelor. Iar ea tresărea, se înroșea, abia mai respira, dar nu spunea nimic. Stătea liniștită cu inima bătându-i să-i spargă pieptul și nu spunea nimic. Se înroșea și se rușina dar nu făcea nicio mișcare. Îl lăsa pe băiatul acela nesuferit și plin de coșuri să-i bage mâna printre picioare, în timp ce ea o privea nemișcată pe profesoara de la catedră.
Și când se ducea înapoi acasă, se închidea în baie și se masturba.