La câteva zile după întâmplarea cu mașina cumpărată din târgul de la Alicante, primăvara, ca o turmă de animale de aer, gonite din spate de calendar, se năpusti ca turbată peste ținuturile acelea dintre ape invadând lunca, copacii, apa, cerul, totul. Totul. Lumina soarelui se rafinase și se îndulcise iar prin crengile încă goale ale copacilor se alergau păsări mici și certărețe, disputând-si înfoiate partenerii. Cerul căpătase un albastru mai dulce iar diminețile conțineau în ele promisiuni fierbinți. Soarta îi zâmbea ca niciodată înainte. Lucrurile îi mergeau din plin. Avea acum tot felul de aparate care mai de care mai năstrușnice și mai neobișnuite. Sandvișurile, plăcintele turcești și covrigii le cumpăra în grabă de la unul din multele chioșcuri de sandvișuri care se deschiseseră în orășel de către cei câțiva sefarzi care mai rezistaseră persecuțiilor din timpul regatului. Le mânca pe stradă iar apoi își vedea de treaba lui care, de fapt, niciodată nu știa cu adevărat care era. Și din cauza aceasta, ajungea de multe ori acasă seara târziu, obosit și adormea îmbrăcat cu hainele de peste zi pe una din laturile canapelei moderne pe care, într-un moment de plictiseală, și-o cumpărase din Alicante. Dimineața însă, pentru a se trezi, ieșea pe balconașul său de la etajul patru cu vedere spre fluviul halucinant și de acolo se arunca în cap pe trotuarul de pietriș murdar și neregulat din fața intrării de bloc ca un săritor de la trambulină. Se strivea de caldarâm după care, așa strivit cum era, se ridica în șezut și spunea celor care treceau pe acolo: Vedeți, eu sunt ăla…..
Jinia era emoționată. Se așezase pe canapea iar între ei erau cele trei măsuțe de lemn pe care le adusese cu luni în urmă în spinare de la Alicante. Își desfăcu și el un scaun pliant și se așezase în fața ei pentru a o vedea mai bine. Ea nici nu intrase bine și își aprinsese o țigară iar acum stătea cuminte și atentă în fața cafelei pe care Don Stephano i-o pregătise pe îndelete. Don Stephano era el însuși emoționat de întâlnirea aceasta dar din alte motive. Între ei, într-o vază mov, străluceau în lumina becului primele frezii ale primăverii răspândind mirosul lor discret și suav. Zise pe un ton potrivit confesiunilor:
– Știi, te-am invitat pentru că mi se făcuse dor de lumea aceea care a dispărut a celor care am locuit în conac. Toți s-au împrăștiat în toate părțile… Am rămas o mână de oameni pe aici, despărțiți, disparați…
Ea păru surprinsă de introducerea aceasta. Sorbi din cafea. Trase un fum din țigară apoi, îndreptând jetul de fum spre lateral zise:
– Mda, nu prea mai e… Ce vrei, toți s-au dus pe la treburile lor, unde-au văzut cu ochii.
Asta așa era. Dar pe Don Stephano îl surprinse simplitatea goală a acestui răspuns.
– Unii au murit… adăugă el patetic gândindu-se în primul rând la Don Ligueros dar și la ceilalți foști angajați ai instituției care trecuseră pe neobservate în neființă.
– Da, zise ea. Și mama a murit acum doi ani și am înnebunit cu pomenile.
– A murit mama ta? întrebă Don Stephano surprins de turnura aceasta a pomenilor, pe jumătate din interes, pe jumătate din complezență,
– Da, mă, a murit și nesimțiții ăștia ai mei, când e vorba de vreo pomană, se fac toți că plouă. Lasă că face Jinia! Tu știi ce înseamnă o pomană? Știi câtă muncă și câtă cheltuială e la o pomană?
Don Stephano nu avea nicio idee despre această latură a existenței, sau mai degrabă a inexistenței umane. Nesimțiții ei, trase el concluzia, trebuie că erau celelalte rude.
– E greu? zise el ca și cum ar fi fost interesat.
Ea trase din nou cu sete din țigară. Se încărca puțin câte puțin.
– Greu?! Hm… Simt că nu mai pot, înțelegi? Nu mai pooot! Am atâtea pe cap că simt că ‘nebunesc. Zău, înnebunesc!… Toate trebuie să le fac numai eu! Nu ai văzut? Și pe licheaua asta de Ligueros, pe care l-ai apărat tu la tribunal de m-a scos pe mine curvă, tot eu a trebuit să-l îngrop! Ce treabă mai aveam eu cu el?
Hotărât lucru conversația nu începuse bine.
Și pentru multă vreme nici nu continuase bine. Revăzu sala. Se uita la judecătoare vrăjit de puterea pe care o avea de a desface căsătoriile dintre oameni și de insigna de aur din pieptul ei care strălucea pe roba neagră ca un beculeț aprins. I-ar fi plăcut să stea mai mult la taclale cu ea, ca de la om la om, însă ea părea grăbită și, după ce îi puse câteva întrebări la care Don Stephano găsi cu greu un răspuns, evacuă sala și dispăru pe o ușă din spatele mesei lungi la care șezuse. Nu, conversația nu începuse deloc așa cum i-ar fi plăcut. Doar că Jinia, imediat după ce termină țigara și își aprinse o alta, începu cu un năduf reînnoit să intre în detaliile pomenilor și ale spălatului de vase, pregătitului mâncării și plății ratelor la bancă de care doar ea trebuia să se ocupe. Din tot ceea ce spunea se reieșea că altcineva era mereu vinovat pentru asta și că acel altcineva trebuia tras la răspundere pentru toate nedreptățile care i se făceau. Încet, încet, Don Stephano începu să se simtă obosit și plictisit de această conversație. La un moment dat, fără nici o introducere, zise:
– Si copiii ce fac?
Ea își trase puțin sufletul. Zise, trecând cu ușurință la noul subiect :
– Copiii? Au crescut. Ăla mic e clasa a VI-a, că a rămas un an repetent din cauza lu’ botoasa aia proastă de învățătoare. Halea termină și ea liceul anu’ ăsta iar Nausicaa e la facultate… A intrat prima, mânca-o-ar mama! adăugă ea mândră, după o clipă de ezitare.
Don Stephano rămase puțin pe gânduri. Zise:
– Doamne cum au trecut anii….
Ea păru să fie de acord. Zise, oarecum ea însăși surprinsă:
– Păi Nausicaa are deja 20 de ani. Iți închipui? Apoi râse și duse mâna la gură. Din toți dinții ei de sus, nu îi mai rămăseseră decât doi incisivi lați și îngălbeniți de tutun și atacați și ei de carii. Avea impresia că ducându-și mâna la gură nu se vedea că avea gura făcută praf. Iar Jinia, dacă el calculase corect, nu avea decât 38 de ani. Don Stephano tresări. Simpla pomenire a numelui Nausicăi îl emoționa. Acum, iată, îi știa și vârsta exactă.
-Si locuiește la Alicante? întrebă Don Stephano.
– Nuuuu, răspunse ea, ca și cum lucrul acesta părea peste putință. A stat acolo anul trecut, cât a fost anul I, în gazdă la cineva. Dar era scump. Acum e acasă, aici. Face naveta. Se duce dimineața și vine seara.
Se bucură aflând că Nausicaa nu locuia la Alicante. O idee nebunească începuse să prindă formă în mintea lui.
– Face naveta?! se miră el interogativ. Nu este mai greu?
– Păi nu, zise ea repede. E mai ieftin. Înțelegi? Nu se mai cheltuie atâția bani.
Don Stephano dădu din cap în semn că înțelege. Și chiar înțelegea ceva. Dar ce înțelegea el era că Nausicaa se afla în orășelul lor și că, teoretic, ar fi putut-o întâlni oricând pe stradă sau prin piață.
– Mănâncă acasă și, știi cum e, unde mănâncă o mie mai mănâncă unul, cum zicea mama, Dumnezeu s-o ierte! continuă Jinia. E mai obositor pentru ea, dar ieșim mai bine așa….
Ar fi putut apoi să se plimbe puțin printre copaci călcând în picioare frunzele veștede ale anilor trecuți iar el, dacă ei i s-ar fi părul prea greu să își țină echilibru, ar fi putut să o țină de mână ca să o ajute.
– Că m-a omorât astălaltă, mică, zise ea. Ne-a terminat, ce mai…
– Cine? Halea? reveni Don Stephano în camera lui din păduricea de pe marginea fluviului și lăsând-o pe Nausicaa singură printre scorburi și rădăcini. Ce-a făcut?
– Cum, dar tu nu știi?!! întrebă ea surprinsă de-a binelea.
Nu se schimbase deloc. Avea și acum impresia că toată lumea știa ce i se întâmplă ei. Don Stephano dădu din cap în semn că nu, nu știa iar atunci, cu o verva proaspătă, Jinia se lansă într-o poveste lugubră despre chistul enorm de pe ficatul fetei ei mai mici, despre chinurile prin care trecuse ea ca mamă pe timpul cât fetița fusese spitalizată și sumele imense care trebuiseră cheltuite, peste tot domnule, înțelegi, peste tot te jupoaie, toți sunt niște escroci, niște animale, niște criminali, pentru a putea scoate fetița printr-o operație foarte complicată, din situația aceea. Povestirea ei naturalistă despre tuburile de drenaj prin care se scurgeau lichide verzui sau maronii, despre cheagurile de sânge și despre fecalele luate de mâna ei nopți la rând și cărate pe nu știu unde, reuși să îl impresioneze pe Don Stephano. Concluzia care se desprindea era aceea că, cu sacrificii fizice mari și cu o groază de bani aruncați încoace și încolo, reușise să o salveze pe Halea de Lunfarda de la o moarte sigură. Subiacent se degaja și ideea că nu ar fi fost imposibil ca din chiar cauza cheltuielilor și a pierderilor economice suferite pe parcursul acestei nefericite perioade, ele să fi ajuns astăzi într-o situație jalnică din care nu își mai puteau reveni.
– Păi tu știi cum mă jucam eu cu banii, mă? Nu mă durea pe mine nici în cot, aveam absolut de toate! Stăteau deodorantele și parfumurile în cameră la Nausicaa, nu exagerez, cu sacii. Le probau și strâmbau din nas: ăsta nu-mi place, îl arunc, ăsta e nu știu cum, ăsta e nu știu cum. Făceau fasoane, știi…. Acum am ajuns să nu mai am bani nici cu ce să îmi plătesc întreținerea la bloc. Cred că o să mă scoată dracului ăștia în stradă într-o zi….
Don Stephano dădu din cap cu înțelegere.
Deci Jinia avea datorii mari în multe părți și nu avea nici un mijloc de a produce banii cu care să plătească datoriile astea. Din banii luați pe mașină abia de plătise o parte la unul din creditorii care îi dăduse marfa pe încredere ca ea să o revândă en-detail dar pe care Jinia nu mai apucase să o plătească niciodată. Acum îi veneau citații din toate părțile prin care era somată, fie de bancă, fie de creditori, fie de cei cu întreținerea, fie de cei de la telefoane, să își achite datoriile. Își aprinse o altă țigară. Don Stephano observă în sinea lui că Jinia fuma acum la fel de mult cum pe vremuri fuma Don Ligueros de Trabajo însuși.
– Si ăla mic, cum îl cheamă, de ce a rămas repetent? întrebă Don Stephano.
– Cine? Juan Simio?
– Băiatul tău, da.
Ea își trase răsuflarea pregătindu-se parcă pentru o altă poveste tragică. În cel din urmă însă, cu năduf și dezgust, zise doar atât:
– A rămas repetent. Are o învățătoare tâmpită. Nu i-a învățat nimic…
Camera se umpluse de fum. Don Stephano simți că se indispune de-a binelea. Conversația se dovedise până la urmă a fi cu totul altceva decât ceea ce își închipuise el la început. Zise:
-Și Nausicaa ce face pe acasă?
– Ce să facă, mânca-o-ar mama, mai mă ajută și pe mine la treabă.
Rămase o vreme tăcut, gândindu-se. În cele din urmă zise:
– Auzi, Nausicaa știe să lucreze pe calculator?
Jinia dădu cu regret din cap:
– Nu știe, săraca, nu are de unde să știe. Și chiar îi trebuie la școală că acum toată lumea a înnebunit cu calculatoarele astea! Unde te duci, calculator, calculator, calculator! zise ea cu năduf.
Don Stephano se gândi din nou. Jinia, atentă, adulmeca ceva în aer. Apoi el zise:
-Eu am foarte mult de lucru și mai tot timpul lucrez pe calculator.
Jinia asculta concentrată. …
– Și cred că, de fapt, am nevoie de un ajutor. Vreau să spun, de cineva care să lucreze împreună cu mine la pregătirea materialelor pe care le folosesc la cursurile de suedeză. Uneori simt că nu îmi ajunge timpul.
Ea ezită, așteptând parcă să își termine el ideea.
– Mă gândeam că dacă Nausicaa tot stă după amiezile și serile pe acasă ar putea încerca să folosească mai bine timpul acesta liber și să învețe să lucreze pe unul din calculatoarele mele.
Era o mișcare îndrăzneață și riscantă din partea lui. Putea fi interpretată oricum. Jinia însă nu avea timp de interpretări care să nu îi convină și marșă imediat:
– Da, cred că i-ar prinde foarte bine. Și să știi că ea învață foarte repede. Seamănă cu mine!… adăugă ea șmecherește. Apoi râse și își duse repede mâna la gură. Râse puțin și Don Stephano ca să îți ascundă emoția.
-Iar după ce ar învăța să lucreze, că nu e chiar mare lucru, ar putea să facă lucruri folositoare pentru care, la urma urmei, aș putea să o plătesc… Un fel de mică slujbă, înțelegi?
Jinia părea chiar încântată. Zise:
– Da, e foarte bine că și așa are atâta timp liber și stă de pomană. Ei îi place mult să meargă la munte, săraca, dar acum mai încet, că nu mai are cu ce. Uite, cum ajung acasă îi spun. Păi, și de când să vină?
Luat prin surprindere, Don Stephano ezită. Nici nu se gândise că lucrurile vor ajunge atât de repede, atât de departe. Își dădu însă seama că nu era momentul să fie indecis și zise simplu, încrezător:
– De mâine!
Jinia stinse chiștocul în scrumiera cu un gest energic și repetă în ecou:
– Bine, e în regulă. Atunci, de mâine!