Țoți era un tip țigănos, scund, cu părul sârmos și negru ca antracitul, cu fața lată și fruntea îngustă de sub care te priveau doi ochi neliniștiți, negri și uleioși, cu albul pătat de puncte negre.
Avea o mustață deasă și zbârlită, pieptănată în așa fel încât semăna cu un cuib din care te așteptai să vezi luându-și zborul păsări în miniatură, iar fața îi era mereu serioasă și preocupată.
Mina aceasta gravă a lui compensa statura mică cu care îl lăsase Dumnezeu, de care în sinea lui era tare nemulțumit și căreia, în afară de doi sau trei centimetri cu care o corecta făcându-și în cartierul țigănesc de peste deal pantofi la comandă cu tocuri, pe care nu îi găsea în comerț, nu avea altceva ce să îi mai facă. Tot timpul avea aerul că rezolva niște chestiuni de viață și de moarte.
Asta îl făcea gânditor și meditativ și îi dădea o greutate suplimentară. Constatase, ager cum era, că poza de om care se gândește la lucruri importante îl prinde și că îi dă un plus de statură printre cei de care se înconjura.
Prin urmare, Țoți era oarecum paradoxal.
Se purta aranjat, cu cămăși deschise la culoare cu mâneci scurte, mereu călcate și apretate, cu gulerul curat și cu pieptul parfumat. Pantalonii largi, croiți cu pense duble care coborau vizibile sub betelie, erau încinși de o curea neagră subțire care îi contura curb și delicat burta păroasă care sub cămașă părea un săculeț de mălai pe care îl purta peste tot după el și care, atunci când se așeza pe un fotoliu, așa cum era așezat acum, devenea și mai proeminentă, atrăgând privirea spre ea și făcându-te să te întrebi ce mâncase domnul Țoți la prânz.
Țoți se respecta.
Fuma numai țigări americane, scumpe, iar ceasul pe care îl purta pe mâna dreaptă, ca și brățara metalică de care era atașat și care îi încolăcea încheietura lui păroasă, erau, probabil, din aur. Obrazul lui Țoți era subțire și era mereu proaspăt ras și parfumat cu loțiuni scumpe care nu puteau însă să îi astupe bubițele mici și punctele negre care îl denivelau. Era greu să te îndoiești că Țoți era un bărbat viril căci chiar și pe falangele scurte ale degetelor lui puternice îi creștea un păr negru și gros care îi încăleca verigheta și ghiulul masiv, cu pietricică de rubin.
Pe ghiul se distingea, gravată savant în amestec cu niște frunze de laur, litera T iar Țoți avea grijă ca, indiferent în ce poziție ar fi stat, să facă în așa fel încât ghiulul să fie cât mai la vedere.
– El e domnul Titi, zise Jinia după ce Don Stephano intră în sufrageria mică și înghesuită, arătându-l pe Țoți cu mâna. Faceți cunoștință.
Nu se așteptase să mai dea peste un alt bărbat în apartament la Jinia și de aceea fu surprins neplăcut. Nici Țoți nu părea prea încântat de apariția unui alt mascul în sufragerie. Dădu mâna cu el apoi rămase în picioare privind în jurul său și căutând din ochi un loc în care să se așeze.
– Stai aici, Stephao. Uite aici.
Don Stephano recunoscu canapeaua pe brațul căreia, cândva demult, demult, stătuse la conac, așteptând cu inima cât un purice pașii Dulcineei pe scara de lemn. Jinia se ridică și îl lăsă pe el să stea în locul ei. În dreapta, înspre fereastră, lângă televizorul cu carcasa din lemn lăcuit, se mai afla un fotoliu care semăna cu o ladă de zestre, plină cu haine aruncate claie peste grămadă.
– Uuuff… Când dumnezeu oi mai apuca și eu să spăl odată toate țoalele astea împuțite din casă… zise Jinia cu un glas în care se citea autocompătimirea. Apoi făcu un salt priceput, pe care probabil că îl mai exersase de multe ori până atunci, și se cocoță drept în vârful fotoliului, peste toate hainele așa de sus încât picioarele să i se bălăngăneau în jos.
Ședeau acum toți în jurul măsuței scunde din mijlocul camerei, de parcă se pregăteau pentru o ședință. Domnul Titi, prăbușit în fotoliul verzui de lângă ușă, grav și enigmatic, își privea insistent bombeurile lucioase ale pantofilor cu toc. În stânga lui, pe o canapea îngustă acoperită cu o pătură portocalie cu dungi albe ca de spital, frumoasă și absentă, cu părul pieptănat într-o parte și cu capul lăsat în aceeași parte, stătea picior peste picior, Nausicaa. Lângă Nausicaa era Halea de Lunfarda, cea de a doua fată a Jiniei, îmbrăcată în niște pantaloni scurți galbeni din care îi ieșeau picioarele ei lungi și noduroase, peste măsură de subțiri, care de altfel o nemulțumeau grav și care, cum mai târziu Don Stephano avea să observe de nenumărate ori, constituiau motivul principal pentru care Halea de Lunfarda mânca peste măsură de mult din tot ce îi pica în mână. Vreau și eu să mă îngraș, da’ nu pot. Să fac și eu cur. Să mă fută și pe mine cineva, dar degeaba, că nu pot. Stătea lungită lângă Nausicaa și era cu totul absorbită de telecomanda televizorului cu care baleia canalele. Juan Simio, un băiat de vreo treisprezece ani născut fără o ureche, dezbrăcat de la brâu în sus, stătea întins pe jos pe un preș lung și îngust cu model de flori, rezemat într-un cot, cu gura pe jumătate căscată.
– Și, zi așa, a fost frate-tu de la Valencia pe la tine, î? zise pe neașteptate Jinia adresându-se lui Titi.
Țoți se foi puțin în fotoliu uitându-se fix la bombeurile lui lucioase și câteva momente nu spuse nimic. Părea că subiectul nu prea îi convine. Zise cu jumătate de gură:
– Da, mă, a fost, nu ți-am zis?
Jinia continuă de parcă ar fi vrut să insinueze și altceva:
– Și a fost cu mașina aia bengoasă?
Țoți mormăi ceva sub mustața lui cu păsări dar nu spuse nimic inteligibil. Totuși, în cele din urmă articulă foarte limpede:
– Care mașină bengoasă, Jinia?
– Eee, care mașină bengoasă, făcu ea de parcă Țoți ar fi spus o enormitate. Cum care mașină bengoasă? Aia cu care a fost și ultima oară când v-am văzut io în piață. Nu mai știi?
– Nu, zise el candid.
Jinia se enervă din nimic.
– Asta-i bună! Erai cu maimuța aia de nevastă-ta și cu curva aia mică, zise ea dând cu putere fumul într-o parte. Aia roșie, mișto.
– Nu, zise el apăsat.
Asta putea însemna că mai avea și o altă mașină, și mai și.
– Da’ cu ce-a fost? întrebă Jinia bulversată și foarte curioasă.
De data aceasta, simțind că era timpul să se afirme suplimentar, domul Țoți răspunse prompt:
– A fost cu alta. Mai mișto!
Era așa cum bănuise ea. Cei trei exclamară la unison:
– Maaaamă!….
– Păi ce fel de mașină, Titi? întrebă Jinia aruncându-și capul înainte ca și cum ar fi vrut să vină mai aproape de el și să vadă mașina mai bine.
– Da, nea Titi, ce fel de mașină? De aia ca a lu’ batman cu foc la spate? întrebă plin de speranță Juan Simio făcând ochii mari, excitat.
Țoți era însă un personaj complex, care avea mai multe fire de gândire simultan, și asta îl obliga să își cântărească bine răspunsurile. Mai ales acum când urma să deconspire tipul și marca mașinii aceleia fabuloase. În loc să răspundă întrebărilor, își scoase din buzunarul de la piept al cămășii pachetul de țigări americane scumpe și extrase din el tacticos o țigaretă pe care o frecă puțin între degete. Se căută după bricheta de aur, o găsi într-un buzunar secret de sub burtică și și-o aprinse. Abia după ce trase primul fum decretă grav, privind spre scrumieră:
– Una mișto!
Replica scurtă, dar plină de substanță, a lui Țoți avu darul să îi reducă pe toți cei de față la tăcere. Jinia fu prima care își reveni. Exclamă cu evlavie și adorație:
– Bravo lui!
I se păru însă insuficient și repetă încă o data:
– Bravo lui!
– Maaamă, ce mișto… făcu Juan de Simio, încet, hipnotizat.
– Și ce culoare era? mai întrebă ea privind cum mașina aia grozavă, grozavă, trecea prin dreptul blocului ei și îi scăpa printre degete pierzându-se în depărtare pe șoseaua către Alicante.
– Neagră, răspunse Titi, de data asta prompt.
– Mda, neagră, eram sigură… Culoare de boss, medită Jinia. Culoare de boss, adăugă ea din nou, melancolică…
Chiar atunci însă Halea de Lunfarda, care baleia fără oprire canalele, ajunse la unul cu muzică. Ritmul unei melodii cântată de niște tineri foarte agitați invadă brusc, ca o lapoviță, sufrageria cu sonorul la maximum.
– Maaamă, ce tipi mișto! exclamă ea. Ia uite ce mișto sunt gagiii… Super!!!
Jinia se enervă peste măsură:
– Lasă dracului televizorul ăla mai încet, țipă ea de acolo de pe mormanul de haine.
Halea însă nu îi dădu nici o atenție. Se ridică repede în picioare, se duse la televizor și acolo, punând degetul pe ecran pentru a-l arăta tuturor, spuse cuprinsă ca de o tulburare mistică:
– Ăsta, uite ăsta. Vezi, uite ăsta în maieu îmi place mie, și ciocăni cu vârful degetului în sticla ecranului pentru a-l arăta tuturor. Maaamă, ce îmi placeeee… Ce mișto eeee!!!
Și dintr-o dată începu să țopăie acolo în dreptul televizorului în ritmul melodiei, dând în toate părțile din picioarele ei slăbănoage și noduroase. Jinia trase nervoasă din țigara din care mai rămăsese puțin așteptând ca Haleei să îi treacă fascinația aceea bruscă pentru maieul decoltat. Și într-adevăr, la fel de abrupt cum se aprinsese, așa se și stinse dragostea Haleei. Reveni pe pat lângă Nausicaa și trecu pe un alt canal. Dădu sonorul încet.
– Fă, demento… o apostrofă Juan Simio și scoase limba la ea.
Dar Haleea de Lunfarda nu mai dădea nimănui nici o atenție. Totuși, înainte de a se reîntoarce în singurătatea ei distantă, mai zise cu un oarecare dispreț față de automobilele negre din zona lor:
– Am eu una în clasă care se fute cu unu’ cu o mașină neagră, da’ e un căcat de rablă.
Apoi nu mai zise nimic.
Jinia simți că era momentul să meargă mai departe:
– Și? Ați mai fost prin piață? reluă ea întrebările care, la prima vedere, îl incomodau pe Titi.
Era din ce în ce mai limpede că ceva important urma să se întâmple în piața de curând mutată, din ordinul și pe banii senioriei, într-un loc mai potrivit de pe malul apei. Țoți și frații săi din Valencia făceau ture suspecte prin piață în automobile bengoase. Jinia, cu ochiul ei atent și versat cu care făcuse nenumărate închideri de lună și ținuse nenumărate evidențe complicate, îi urmărea de la distanță prin luneta intereselor ei. Țoți zise încet, de parcă deconspira un secret:
– Am mai fost, da…
– Și? făcu ea.
– Și ce? făcu la rândul lui Titi.
– Păi, cum ce? făcu Jinia surprinsă. Ați vorbit cu ăla?
Țoți se uită câteva clipe la Don Stephano. Probabil se gândea că nu se cuvine să vorbească despre chestiunea aceea în prezența lui. Apoi își lăsă din nou ochii asupra picioarelor lui scurte pe care și le întinsese la vedere pe parchetul murdar și se hotărî să răspundă. O făcu în puține cuvinte, de parcă nu mai avea decât câteva și nu voia să și le risipească pe toate.
– Am vorbit, da.
Jinia îl fixă insistentă.
– Și ce-a zis? întrebă ea.
Țoți nu își ridica însă deloc ochii din pantofi evitându-i privirea și nu răspunse. În schimb încălecă picioarele unul peste altul.
– Vinde? insistă ea.
În sfârșit, Țoți cedă.
– S-ar putea.
Auzind răspunsul lui, Jinia își împreună cu zgomot palmele și exclamă ca într-o rugăciune:
– Ah, doamne, ce bine ar fi să vândă! Nu-i așa că ar fi bine, Titi?
Țoți medită grav cu ochii la ghiul. Își trecu arătătorul mâinii drepte peste el mângâindu-l atent și zise fără să ridice ochii:
– Da.
– Ar fi bine… zise și Nausicaa. Și oftă.
Halea de Lunfarda trase dintr-o dată un vânt sonor. Jinia stinse chiștocul de țigară pe farfurioara pe care o avea pe măsuța televizorului, și, deja transportată la ideea că în cele din urmă individul acela va vinde, spuse cu un ton interogativ în timp ce își alegea o altă țigară din pachet:
– Cred că mai mult de patruzeci de milioane nu poa’ să ceară pe bomba aia infectă. Nu?
– Vorbești prostii, băi. A cerut optzeci.
Urmă un moment de stupoare. Era de neconceput. Nu, nu se putea așa ceva. Ăsta era nebun. Chiar și lui Don Stephano i se păru o sumă foarte, foarte exagerată.
– Jinia explodă uluită:
– Cum, mă, pe jegul ăla de bombă infectă unde se pișă pe ei toți boschetarii de pute ca o hazna, vrea ăsta optzeci de milioane? Optzeci de milioane? repetă ea nevenindu-i să își creadă urechilor. E nebun!!! Futu-l în gură de nenorocit!
Își aprinse, foarte nervoasă, o țigară nouă. În mod cu totul neașteptat suma vehiculată îl stimulă însă puternic pe Juan Simio.
– Optzeci de milioane?! făcu el ridicându-se pe jumătate de pe preș. Maaamă, păi tu știi cât salam de Sibiu poți să îți cumperi cu optzeci de milioane?
Nimeni nu știa. De aceea, cu un regret și cu o poftă de mâncare invers proporționale cu timpul pe care îl petrecea pentru lecții, Juan Simio dădu el însuși răspunsul:
– Zece vagoane. Din alea mari!
Era, desigur, o aproximație. Poate chiar o exagerare dată de pofta lui exagerată de mâncare. Doar că nimeni nu părea în momentul acela interesat de salamul de Sibiu. Numai Halea făcu cu dezgust o remarcă superioară:
– Taaaci bă, prostule, din gurăăă… zise ea cu un profund dispreț. Numai la salam te gândești. Cretinule! Ce mă enervezi…
– Uite, mamă, mă face cretin Halea, se smiorcăi Simio spre Jinia.
Grija ei era însă cu totul alta. Se întoarse spre Țoți și îl fixă intens cu ochii ei căprui.
– Cum, Titi, tu ești nebun? Cum optzeci de milioane?
Țoți dădu imperceptibil din umeri și își atinse ghiulul. Nu mai spuse nimic.
Doar că în momentul acela Jinia se hotărî să meargă direct la miezul chestiunii. Se așeză mai bine peste hainele alea de sub fundul ei mare și, pe un ton șoptit, plusă:
– Da’, ia spune, spune tu sincer, câți bani ți-a lăsat frate-tu?
Atmosfera se electriză. Toți deveniră foarte atenți. Până și fumul de țigară suprapus în straturi, încremeni în aer.
Domnul Țoți nu se grăbi însă deloc să reacționeze. Trase cu măreția lui personală din țigară și zise impasibil:
– Nu mi-a lăsat nimic.
Juan Simio scoase o onomatopee imitând un claxon. Jinia râse, nervoasă.
– Hai, Titi, știi că la mine nu țin chestiile astea de rahat, ce dumnezeu! Zi, câți bani ți-a lăsat, adăugă ea autoritară.
Dar Țoți nu era genul care să fie intimidat ușor. Scutură scrumul țigării în scrumiera de sticlă colorată de pe măsuța cu milieu de macrame și își lăsă iarăși privirea în bombeuri. Don Stephano observă cum, pentru prima dată de când intrase, Halea de Lunfarda încetase a mai baleia canalele televizorului și devenise atentă.
– Nu mi-a lăsat nici un ban, repetă el. Ti-am spus că nu mi-a lăsat nici un ban.
Numai că Jinia era ultima femeie care să renunțe la niște bani. Fie ei și improbabil. Și ultima dintre femei care să se mulțumească cu sume mici. Se gândi puțin, se fixă asupra unei sume și zise cu o voce în care se citea certitudinea că nu putea greși:
– Ia zi, ți-a lăsat trei sute?
Adică trei sute de milioane. Era o sumă considerabilă. Din ea se putea cumpăra un tren întreg de salam de Sibiu, gândi Don Stephano.
Domnul Țoți ignoră întrebarea și nu făcu însă altceva decât să își ia piciorul său drept, scurt, și să îl încalece peste celălalt, stâng, la fel de scurt. Stătea picior peste picior pe fotoliul verzui de lângă ușă și medita. Jinia, concentrată și încordată, îl țintuia cu privirea ei întrebătoare și neliniștită. Don Stephano se scărpină în barbă.
– Zi, mă! Ți-a lăsat trei sute? repetă ea, nerăbdătoare.
Țoți își dădu seama că nu mai putea rămâne tăcut prea mult timp și, după ce își plimbă arătătorul mâinii stângi peste litera T a ghiulului, consimți să vorbească:
– Nici pomeneală!
În sufragerie se simți frisonul subtil al unei dezamăgiri.
– Nu ți-a lăsat trei sute?! făcu ea neîncrezătoare ca și cum Țoți ar fi vrut să o tragă pe sfoară. Hmm…
Fumul începu din nou să se miște.
Jinia renunță cu greu la o parte din bani. Sublicită convinsă că încă se afla în interiorul unei sume îndestulătoare.
– Da’ cât? Două sute cincizeci?
Păsări mici zburau din mustața domnului Țoți în toate părțile iar pe aripile lor desfăcute luceau, ademenitoare, bancnote nou-nouțe, lucioase.
– Nici, zise el dând drumul la fum din plămânii lui bruneți.
– Două sute ?!
– Ntz, făcu el.
Suma scădea îngrijorător. Jinia trase cu ciudă din țigară. Iar tâmpitul ăsta de Țoți o ținea ca pe jar. O să îi vină și rândul ei, lasă, lasă, să vezi ce o să ți-l joace…
– Da’ măcar o sută cincizeci ți-a lăsat?
Țoți dădu din cap în semn că nu.
Era grav! Devenea din ce în ce mai improbabil ca ea să își poată pune planurile în practică. Zise cu frică:
– Ți-a lăsat o sută?
Țoți nu zise nimic. Fuma liniștit de parcă întrebarea era fără nicio importanță și era adresată altcuiva, din altă cameră. De aceea părea ireal. Jinia părea la rândul ei ireală. Ireală cum era, Jinia însă nu mai putea suporta irealitatea lui Titi. Sări ca un animal agil de pe haine, ateriză pe podea și strigă la Țoți cât o ținea gura:
– Zi, mă, ți-a lăsat o sută?
Țoți se trase înapoi de parcă cuvintele plecate din gâtul Jiniei puteau să îl nimerească și să îi julească obrajii proaspăt bărbieriți. Tuși tacticos de două, trei ori.
– Mi-a lăsat nouăzeci și cinci, acceptă el în cele din urmă. Nouăzeci și cinci de milioane. Atâta mi-a dat.
Jinia, și odată cu ea întreaga ei familie, răsuflară ușurați. Juan Simio necheză de pe preșul lui de repetent în clasa a șasea și îngăimă câteva cuvinte fără înțeles despre o motocicletă Honda și despre ficat de porc la grătar. Halea de Lunfarda apăsă brusc pe butonul de căutare înainte și porni canalele. Nausicaa, cum stătea picior peste picior pe canapea, își schimbă poziția picioarelor între ele iar Jinia respiră de câteva ori adânc și tuși.
– Păi, oare, ne ajung? îl întrebă ea pe Țoți cu un ton consultativ din care dispăruse încrâncenarea. Apoi, tot ea, după ce mai calculă ceva rapid, zise convinsă: Eu cred că ne ajung.
După ce își mângâie ghiulul cu arătătorul, se întoarse spre Jinia și spuse cu o voce schimbată, aproape plângăcioasă:
– Nu cred, Jinia.
Ea rămase cu gura căscată.
– Păi cum să nu ne ajungă, Titi? Cum Dumnezeu să nu ne ajungă? Sunt nouășcinci de milioane. Dacă luăm cârciuma cu șaizeci, mai rămân treizeci și cinci. Mai dăm douăzeci pe marfă, mai rămân cinșpe. Mai dăm cinci pe un frigider, mai rămân zece. Cum nu ne ajung?
Țoți se uită pentru prima dată drept în ochii ei. Zise supărat:
– Nu e chiar așa simplu cum crezi tu, Jinia…
Ea ripostă surprinsă:
– Dar ce e complicat aici, Titi? Cheltuielile sunt clare. Ce ți se pare complicat?
Lui Titi, aceasta neatenție și excludere afectivă i se păru de nesuportat. Izbucni fără forță, rușinat parcă de faptul că trebuia să vorbească despre lucruri atât de personale în fața unui străin.
– Cum Jinia, dar tu nu știi că mai am și alte obligații? Jinia rămase fără grai. Se uita la el și nu îi venea să creadă. Nu, nu îi venea să creadă că el mai punea la socoteală și alte lucruri atunci când era de fapt vorba de viitorul și bunăstarea ei. De viața ei.
– Adică?! făcu ea ridicând tonul.
– Adică mă enervezi, izbucni Țoți părând că pentru prima oară își pierdea calmul lui imperturbabil. Cum adică, adică? Tu nu știi că trebuie să le dau și la alea? Ce, vrei să mă omoare?
– La cine, mă? La curvele alea ale tale? izbucni Jinia înroșindu-se de o furie care îi creștea în gât. La jigodiile alea? Păi de ce să le dai, mă, la alea, bani?
Domnul Țoți vru să explice ceva dar Jinia era prea jignită ca să mai poată răbda. Se întoarse brusc spre Don Stephano și îi descărcă lui, pe nerăsuflate, un amar înveninat:
– Auzi, mă Stephao, are o curvă de fată, care cică e studentă pe la nu știu ce rahat de facultate în București da’ care toată ziua o freacă prin toate discotecile și barurile și și-o pune cu toți hăndrălăii pe acolo și care îl toacă de bani. Înțelegi ce-i aia? Îl toacă de bani. Îl toooa-că! Uite așa îl toacă, repetă ea cu ciudă și arătă cu mâna cum se toacă pătrunjelul pe fundul de lemn. Poartă numa’ țoale de firmă că altceva nu poa să pună pe curul ăla scârbos și nespălat al ei. Și prostu’ ăsta, și aici se referea la Titi, îi trimite bani cu ghiotura. Înțelegi? Cu ghiotura. Și, de ciudă, izbi cu mâna fumul de țigară. Toată mâna ei pân’ la cot e numa’ inele și brățări din banii lu’ amărâtu ăsta, și îl arătă pe domnul Titi. O penală! O jigodie penală!
Se opri înecată de furie și trase cu putere din țigară. Don Stephano o urmărea cu atenție sedus de coerența acestui exercițiu viu de vulgaritate.
– Și mai are și o scârbă de muiere care-l omoară cu zile. Nu face nimic toată ziua. Numa’ cafele și țigări. Înțelegi? Cafele peste cafele și prostu’ ăsta trebuie să îi aducă bani să își ia ea blănuri. Ptiuuu, scârba pământului… făcu ea cu ciudă. Se înroșise tare la față, o purpură îi cuprinsese obrajii. Păi pentru ce îi trebuie ei blănuri, mă Titi? A? Pentru ce îi trebuie ei blănuri? Pentru ce îi trebuie ei, mă, lanțuri de aur peste lanțuri? Ea nu se uită în oglindă să vadă ce urâciunea pământului este? Fir-ar ea să fie a dacului de cățea, că nu se mai satură…
Țoți nu răspunse. Își lăsă privirea în bombeuri și realizând, o dată în plus, cât de exploatat era, se compătimea. Văzându-l așa cuminte și ascultător, Jinia se mai îmbună. Drept pentru care, decretă scurt și autoritar:
– Nu le dai nici un ban! Ai înțeles, Titi? Nici un sfanț!
La fel gândea și Juan Simio care, deși repetent, avea totuși o noțiune vagă a cifrelor. Interveni scandalizat:
– Da, nea Titi, nu le dai nimic! Ce, să-ți cheltuie ele banii matale?
Ăsta era un ordin foarte sever. Impunea reținere și îl obliga pe Țoți la o anumită conduită ulterioară. Iar Jiniei urma să îi asigure întâietatea în mișcările de capital ce păreau a urma să aibă loc prin buzunarele lui Titi. Deși sufrageria era acum plină de un fum gros, lucrurile păreau de fapt a se limpezi. Jinia, pregătită pentru un final de grație, preluă din nou inițiativa și zise autoritară, întinzând către Țoți pumnul strâns al mâinii stângi:
– Păi uite, mă, vrei să spun eu cum facem?
Țoți se uită la ea într-o dungă:
– Zi.
Jinia reluă foarte convingătoare:
– Facem așa: pe cârciumă dăm cincizeci de milioane. Desfăcu un deget din pumnul strâns. Pe marfă dăm douăzeci de milioane. Desfăcu încă un deget din pumnul strâns. Și de restul … zise ea desfăcând al treilea deget din pumnul strâns, de restul … ia ghici, ce facem de restul?
Se făcu tăcere deplină. Toată lumea era curioasă ce urma să se întâmple cu restul de bani.
Țoți se uita la ea mat, fără să zică nimic. Toate păsările din mustața lui dispăruseră iar în urma lor nu mai rămaseră decât bancnotele, noi și lucioase, răsfirate printre firele lui de păr negru.
– Ce facem?! întrebă el pierit.
Jinia decretă radioasă, exemplară:
– De restul îmi iau eu mașină!
Toată lumea rămase cu gura căscată. O priveau pe Jinia ca pe un iluzionist de circ care tocmai făcuse un număr stupefiant și scosese din joben o limuzină. Primul care se dezmetici fu Juan Simio și care, de acolo de jos începu să aplaude și să râdă:
– Da, mami, da, ce bine! Să iei mașină, da? Iei?
Halea de Lunfarda se pare însă că făcuse mult mai repede toate calculele necesare. Zise cu dispreț și cu dezamăgire în glas:
– Da’ ce mașină poți să iei cu douășcinci de milioane? Doar o rablă… Vax…
Însă Halea de Lunfarda se pare că nu își cunoștea deloc mama. Nu îi cunoștea deloc resursele și determinarea. Pentru că acolo, în mijlocul acelei stupefacții generale, Jinia demonstră că imaginația și clarviziunea ei erau infailibile. Cum stătea pe colțul măsuței, se ridică dintr-o dată în picioare, făcu o piruetă artistică învârtind tot fumul de țigară din cameră în jurul ei și, întorcându-se spre Don Stephano, făcu un pas în direcția lui. Veni aproape de el, îl privi drept în ochi, și zise triumfătoare, rezolvând enigma care îi mistuia pe toți:
– Păi nu îmi iau deloc o rablă. Pentru că la cei douășcinci de milioane de la Țoți mai pun douășcinci pe care mi-i dă Stephao împrumut și de cincizeci de milioane iau o mașină mișto.
Părea ireal.
– Nu-i așa, Stephao, că mă împrumuți?
Don Stephano zâmbi mecanic, ca răspuns la rânjetul ei. Simți o amețeală stranie de parcă cineva îl lovise cu o mânușă de box în plină figură. O privea pe femeia din fața lui cu sentimentul că nu are scăpare și chiar cu dorința confuză de a-i da într-adevăr banii. Văzu în fundal, dincolo de Jinia, chipul Nausicăi. Stătea cuminte pe canapea și îl privea cu ochii ei mari și frumoși în care nu se putea citi nimic. Stătea picior peste picior, o poziție nefamiliară îngerilor. Dar care ei i se potrivea de minune. Simți aceeași atracție stranie. Ar fi vrut să îi mângâie părul. Să îi sărute gâtul.
– Desigur, Jinia, răspunse el încă buimac. Sigur că te împrumut. De ce nu?
Urmă o veselie generală. Jinia țopăi într-un picior și luându-l de după gât, îl trase cu putere spre ea și îl sărută pe gură cu buzele ei pline atât de apăsat încât pe Don Stephano îl duru ceafa de la strânsoare. Juan Simio se ridică în picioare de pe preșul lui de repetent și începu să meargă cu o mașină imaginară prin sufragerie făcând ca motorul, accelerând și punând frâne. Halea de Lunfarda chiui discret și porni televizorul. Nausicaa îl privi lung, fără să spună nimic. Doar Țoți păru întristat. Și, de altfel, avea toate motivele să fie așa. El decartase nouăzeci și cinci de milioane și nimeni nu îi spusese nici măcar mulțumesc.
Când entuziasmul acela se potoli, Jinia îl întrebă:
– Și când poți să mi-i dai, Stephao?
Don Stephano dădu din umeri.
– Când dorești, spuse el.
Jinia plescăi din buze de parcă tocmai înghițise un lichid dulce și pișcător. Apoi, dându-și seama că îl abandonase incorect pe Titi, se duse și se așeză pe un braț al fotoliului pe care stătea el și își înghesui fundul ei mare în umărul lui. Își aprinse o nouă țigară. Don Stephano se uită la ei cum stăteau acolo pe fotoliu, Jinia în capul domnului Titi, ea radiind, el sumbru. În mustața domnului Țoți nu se mai vedeau acum nici bancnotele. Rămăsese doar fumul țigării care i se urca șerpuind prin aer spre nări. Don Stephano se ridică. Canapeaua scârțâi.
– Ce faci, Stephao? întrebă Jinia.
– Merg. Merg acasă.
Ea insistă ca el să mai rămână dar Don Stephano declină și în cele din urmă se îndreptă către ușă. Juan Simio strigă către el cu speranță în glas, gândindu-se poate la un salam mai ieftin decât cel de Sibiu, dar la fel de gustos:
– Nea Stephao, îmi dai și mie un milion?
Don Stephano zâmbi. Ceva din felul în care pusese Juan Simio întrebarea i se păru comic. Voi să spună ceva însă chiar atunci, enervată că Juan de Simio ar fi putut primi niște bani pe care nu îi merita când de fapt, dintre toți, ea fusese cea mai bolnavă, Halea de Lunfarda interveni hotărâtă. Și, îndreptându-l pe Juan Simio către o nouă locație, zise cu ciudă:
– La pod, tată. La pod pentru un milion.
– La pod să te duci tu, răspunse el strâmbându-se la ea și făcând un gest obscen cu mâna.
Don Stephano nu dădu prea multa atenție schimbului lor de replici dar întrebă într-o doară:
-La pod?! De ce la pod?! Ce e acolo?!
O clipă, tăcură toți, mirați.
În clipa următoare însă Jinia și Juan Simio izbucniră în niște râsete înfundate. Don Stephano hotărî să se lase păgubaș și să plece. Doar că Halea de Lunfarda nu putea să îndure atâta prostie. Se ridică din pat în picioare și îl privi nevenindu-și să își creadă urechilor, revoltată. Își puse mâinile ei noduroase în șoldurile mici și exclamă:
– Maaamă, ce prost! Auzi, ăsta nu știe ce se face la pod.
În vocea ei se citea multă mirare și la fel de mult dispreț.
– Dar tu pe ce lume trăiești, domnule? îl întrebă ea scandalizată pe Don Stephano. Apoi își ridică ochii în tavan și întrebă nedumerită întreaga populație a planetei: Pe ce lume trăiește ăsta oare? Mamăăă, ce mă enerveazăăă!
Don Stephano, încurcat, îi zâmbi. În clipa următoare Halea de Lunfarda se hotărî că e momentul să îl lumineze. Întrebă foarte serioasă:
– Tu chiar nu știi care e treaba la pod?
Don Stephano zâmbi și dădu din cap în semn că nu. Zise fără curaj, amintindu-și de incursiunile lui cu barca:
– Sunt niște pescari care vând pește proaspăt.
Jinia și Juan Simio izbucniră în râs. Domnul Țoți privea serios în bombeuri. Atunci Halea de Lunfarda zise cu o eleganță superioară și condescendență:
– La pod se suge pula, tată. Înțelegi?
Lui Don Stephano i se păru că nu înțelesese. Zise:
– Ce anume?
– Se suge pula pe bani. Asta se face la pod, explică ea suplimentar.
Apoi se întoarse din nou, dezgustată, spre televizor. Juan Simio necheză. Jinia izbucni într-un râs sănătos care îl cocoșă pe Țoți și mai mult în fotoliul peste care se prăvălise cu curul ei mare peste el. Don Stephano simți că intră în pământ de rușine. Inima începu să îi bată cu putere. Se uită la Nausicaa să vadă dacă râde și ea. Nausicaa era însă serioasă și imperturbabilă. Îi deschise ușa iar Don Stephano ieși tăcut și emoționat din sufragerie în holul de la intrare. Nausicaa veni după el ca într-un aranjament secret. În spatele lor în sufragerie Jinia și Juan Simio râdeau de se prăpădeau. Don Stephano o privi pe Nausicaa rușinat. Ar fi vrut să spună ceva dar nu găsi nici un cuvânt care să i se pară potrivit. Deschise ușa de la intrare și ieși pe jumătate. Atunci auzi glasul ei adânc.
– Vin mâine după amiază, după ce ajung de la facultate, la tine să lucrăm la calculator…