Capitolul 41

Coborî treptele amețit ca de un pahar cu vin tare băut pe nemâncate. A doua zi avea un program încărcat, cu mulți oameni care așteptau de la el să le construiască și rotunjească mai repede visul acela la finalul căruia trebuia să trăiască fiecare dintre ei în sânul lui Avraam.

Inspiră aerul curat de noapte de mai. O lumină galbenă, halogenată, cădea peste șosea și peste celelalte mașini parcate. Nu se zărea țipenie de om. Doar în depărtare o turmă de câini nervoși traversa strada urmărind hipnotizați o cățea în călduri. Ajunse la mașină și descuie portiera. Își mai ridică o dată ochii spre fereastra luminată a sufrageriei și, neclar dar intens, simți cum acolo exista ceva de care el avea nevoie. Ridică ochii mai sus și privi cerul. Era o noapte fără lună presărată cu stele mici ca niște bobițe de orez fosforescente, aruncate la întâmplare peste cer. Intră în mașină, puse cheia în contact și porni motorul.

Nu, nu de somn avea nevoie.

Privi în jur prin parbriz. La capătul străzii, acolo unde se vedea în stânga clădirea renovată a școlii, era blocul lui la care doar treizeci de secunde îi trebuiau să ajungă.

Nu, nu de mers acasă avea nevoie.

Avea nevoie de Nausicaa și de aerul din jurul ei. De ochii ei și de mâinile ei mici cu degete de copil. De unghiile ei lungi și roșii, de buzele ei tari și roșii ca de vampă. De picioarele ei frumoase, frumos conturate în unduiri potrivite pentru dragoste. De chipul acela de copil care își certa cu severitate păpușa. De timpul pe care ea îl purta cu ea și de toate promisiunile pe care ea le năștea și le ducea cu ea, la vedere. Să meargă acasă și să dea drumul la televizor, tâmp și absent? Avea nevoie de ceva palpabil dar în același timp amplu și radical. De ceva atât de radical diferit de ceea ce trăise până în momentul acela încât să șteargă pentru totdeauna tot traseul lui afectiv nereușit de până atunci.

Avea nevoie de o uitare.

Da, de asta avea nevoie! De o uitare deplină și iremediabilă. De o uitare din care odată intrat, să nu se mai întoarcă niciodată.

Băgă motorul în viteză și porni.

Însă, în loc să o ia înainte spre casă, trase de volan și o porni în direcția opusă. Acceleră. Străzile orășelului erau pustii la ora aceea. Trecu pe lângă blocul turn, o coti la stânga pe strada care urca dealul prin cartierul țigănesc, trecu de stația de benzină de la ieșirea din orășel și în câteva minute era deja în afara lui. Șoseaua ajungea, ruptă de geruri și măcinată de ploi, în vârful dealului iar de acolo unduia coborând bolnavă spre fluviu. Urmă șoseaua, trecu peste podețul de fier de peste canalul de aducțiune, intră în satul de pescari, trecu și de el și în cele din urmă ajunse în locul în care se făcea în stânga, pe malul fluviului, un câmp drept și înverzit, plin de mușuroaie jilave de cârtiță. Noaptea neagră întuneca totul în jur. Doar o umbră neclară abia ghicită în beznă lăsa să se bănuiască sălciile bătrâne de pe malul apei. Deasupra lor clipeau steluțe mici și depărtate iar acolo unde vârful copacilor se întâlnea cu cerul, se iriza o bandă luminoasă de zare sub care, întunecat și înfricoșător, fluviul se lăsa încet la vale ca un animal lichid cu pielea de argint.

Trase de volan și ieși din șosea pe un drumeag îngust care ducea până la malul apei. În lumina farurilor văzu mușuroaiele de cârtiță și găurile rotunde din pământ în care dispăreau vara hârciogii. După câteva hurducăieli, mașina ajunse la un loc drept, aproape de buza malului. Don Stephano opri, stinse farurile, trase frâna de mână și ieși în aerul răcoros al nopții. Văzu apa și deodată se simți mai bine. Își băgă mâinile adânc în buzunare și începu să se plimbe fără grabă pe mal. Fluviul aducea cu el ape din tot pământul iar zăpezile topite și ploile primăverii îl umflaseră mult. Lăsă mașina în urmă și o luă prin întuneric în josul malului cu mâinile în buzunare. În partea aceea, apa dăduse peste mal și inundase locul chiar acolo unde creștea un stufăriș des. Se opri. Mai încolo începeau țânțarii. Își scoase mâinile din buzunar și, cu atenție, se așeză în fund pe mal.

Stătu așa în liniștea nopții fără să se gândească la nimic anume, cuprins doar de legănarea unei dulci presimțiri. Dacă Nausicaa nu îl încuraja neapărat în mod explicit, la fel de adevărat și evident era că nici nu îl descuraja. Oh, cât de mult i-ar fi plăcut să doarmă într-un pat mare și moale cu tânăra aceea în brațele lui. Și mai mult decât atât. Să o ia în istoria lui. Să îi devină un fel de rudă. Să se înrudească, pământean și galactic cu ea.

Liniște. Se lăsă pe spate și se lipi cu spinarea de pământul rece. Stelele desenau tot felul de figuri, în funcție de lucrurile la care se gândea el.

Era întins de minute bune pe iarbă când, undeva în dreapta lui, auzi un zgomot neobișnuit. Tresări și își încordă auzul. Se auzi din nou ceva. Un clipocit, de parcă cineva ar fi mers prin apă acolo printre trestii. Se încordă. Se ridică repede în șezut. Clipocitul se auzi mai tare și mai aproape. Inima începu să îi bată cu putere. Cineva se zbătea în apa aceea revărsată printre trestiile întunecate. Se ridică repede în picioare neștiind ce să facă. Primul gând fu să se apropie de stufăriș și să vadă ce era acolo dar în același timp instinctul îi spunea că era mai bine să se întoarcă la mașină și să plece. Speriat dar și foarte curios, Don Stephano rămase pe loc în întuneric privind încordat către trestii. Câteva secunde nu se mai auzi nimic, apoi clipocitul se repetă și câteva trestii se mișcară în întuneric. Făcu un pas mic înspre locul din care venea zgomotul. Apoi mai făcu unul. Ochii i se obișnuiseră cu întunericul astfel încât acum putea distinge tulpinile de trestii ieșind din apă. Ajunse printre ele cu inima bătându-i repede și dădu câteva tulpini la o parte. Apa îi intră în pantofi dar nu îi dădu nici o atenție. Flexă puțin genunchii, se aplecă încordat, de parcă vâna, și rămase nemișcat încercând să își dea seama exact de unde venea zgomotul. În clipa aceea clipocitul se auzi chiar lângă picioarele lui și stropi de apă murdară îi udară fața. Se sperie dar își păstră stăpânirea. Se aplecă și privi în apă la picioarele lui. Era ceva acolo. Întinse mâna și atinse ceva care se mișca. Pipăi. Apoi strânse mâna și scoase ceva din apă. Ceva care începu să se zbată și să lovească apa și trestiile cu picioarele lungi și cu aripile. Încordă privirea. Era o pasăre. O pasăre mare de apă. O prinse de gât și o scoase de acolo dintre trestii.

Ajunse cu ea la mașină și o lăsă jos pe pământ, emoționat de întâmplarea aceasta neașteptată. Pasărea rămase pe picioare iar el deschise portiera mașinii și se așeză pe scaun într-o parte, cu picioarele în afară. Era un pui de egretă sau de stârc, cu penele moi și negre, care probabil că nu știa încă să zboare și nici să se hrănească. În lumina slabă a plafonierei din mașină care arunca un pătrat palid pe iarbă, se vedea cum tremura și cum din când în când picioarele îi cedau, îndoindu-se, gata să cadă.

Don Stephano îl privi îndeaproape, cu multă atenție.

– Ce e, mă, cu tine? îl întrebă el cu blândețe. Ai fugit de acasă?

Dar pasărea nu îi răspunse.

– Zi, de ce nu ești în pătuț la ora asta? îl apostrofă el. Pasărea, însă, nu spuse nimic. Doar tremura. Don Stephano se gândi că poate îi era frig. Scoase o batistă și începu să îi șteargă capul și aripile de apa aceea murdară care se prelingea de pe el. Ștergându-l, observă cum pasărea nu mai opunea nici un fel de rezistență. Se lăsa în voia mișcărilor lui, de parcă i-ar fi plăcut ștersul cu batista și apropierea acestui om.

– Ce cauți tu, singur, pe aici? îl întrebă el în timp ce îl ștergea. Ce cauți, domnule, la miezul nopții singur pe aici? Spune! Î? Ia uite în ce hal ai ajuns. Uită-te și tu…

Îi șterse apoi și picioarele lungi și subțiri, tari ca două bețigașe negre. Îi șterse și ghearele.

– Ce or să zică toți prietenii tăi când or să te vadă în halul ăsta? Î? Ce or să zică? Și maică-ta? Și taică-tu? Ei ce or să zică când or să vadă că nu mai ești în cuib?

Pasărea lăsă ciocul în jos de parcă s-ar fi rușinat de ceea ce făcuse și asculta spășită cuvintele lui Don Stephano. El o cuprinse în palmă și o ridică înspre el. Cum îi ținea pieptul slab și fierbinte în palmă, îi simți dintr-o dată inima bătând repede, repede. Se emoționă.

– Nu te speria, măi, puiule, că totul e în regulă… zise el încet. Și eu am pățit la fel, când eram mic. M-a lut un val și am plecat prin străini. Și nu mi-a mai șters nimeni penele de atunci. S-au uscat mereu singure, la soare și la vânt… Ia uite, în seara asta nici nu am putut să mai zbor.

Pasărea dădu capul într-o parte și acum părea că se uită la el și îl ascultă. Don Stephano o mângâie pe penele de pe cap și îi zise, în același timp nevenindu-i să creadă că el spunea cuvintele acelea cu voce tare:

– Vrei să fii prietenul meu? Să mergem prin păduri împreună? Vrei?

Pasărea tremura în continuare iar inima ei bătea repede în trupul ei slab și epuizat. Nu părea să mai aibă mult de trăit.

– Măi puiule, zise el, să nu mori.

Îl ridică de la pământ cu totul și îl băgă în mașină. Pasărea dădu de câteva ori speriată din aripi apoi se liniști acolo unde o așeză Don Stephano, pe scaunul de lângă el. Dădu drumul unui găinaț apos și alb pe perna roșie și rămase nemișcată. Don Stephano închise portiera și porni. Făcu tot drumul de întoarcere încet, cu grijă să nu îi pricinuiască nicio neplăcere lui Flaa. Așa îl botezase. Ajunse în fața blocului și, după ce parcă mașina, îl luă pe Flaa la sub braț și urcă scările cu el până la etajul patru unde locuia. Intră în garsonieră și încuie ușa în urma lui. Lăsă pasărea pe jos, liberă pe dalele de gresie albă. Puse în fața ei o farfurioară cu resturi de mâncare. Apoi deschise ușa balconului pentru a lăsa să intre înăuntru aer curat, se mai învârti ce se mai învârti fără rost prin cameră și în cele din urmă, după ce își scoase pantalonii de pe el și întinse un cearceaf, se lungi pe canapea. Închise ochii, pregătindu-se de somn. Îi veni în minte fața transfigurată a Haleei de Lunfarda când spusese propoziția aceea apocaliptică. Chipul ei însă se topi în oboseala pe care abia acum începea să o simtă. Un model geometric de puncte roz și albastre începu să i se deruleze sub pleoape. Se gândi la pasărea aceea neajutorată care abia venise în lumea asta. Îi era tare milă de ea și tare mult ar fi vrut să trăiască. Dar el nu era nici veterinar și nici dumnezeu. Și, cum se gândea la ea lungit și gata să adoarmă, îi veni o idee postească. Și își zise: dacă mâine dimineață când mă trezesc, pasărea e moartă, înseamnă că Nausicaa nu mă va accepta niciodată. Dacă mâine dimineață când mă trezesc o găsesc vie, înseamnă că Nausicaa mă va iubi și va fi a mea. Și totul va fi bine. Totul va fi bine!

 Iar după câteva clipe, cuprins de teama că totuși era un pariu extrem de riscant din care putea să piardă totul dar și de speranța că astfel putea câștiga dintr-un foc dragostea Nausicăi, adormi nerăbdător ca noaptea să treacă mai repede și să se trezească. Să vadă ce îi rezerva viitorul pe care tocmai și-l pariase prin soarta lui Flaa.

Era simplu.

Periculos de simplu și îngrozitor de riscant. Adormi, nerăbdător să se trezească iubit și răsfățat de mâinile mici și delicate ale Nausicăi.

***