– Acum doi ani, când am terminat liceul, am fost în tabără la munte, zise Nausicaa cu un entuziasm născut din senin. Tu știi ce frumos a fost?
Ieșeau din oraș. Lăsaseră în urmă ecluza de pe Canal iar acum în depărtare se vedea silueta măreață a podului arcuit peste fluviu. Nausicaa se întorsese spre el și îl privea. Intensitatea amintirii taberei i se transferase în ochi și de acolo trecuse în ochii lui Don Stephano.
– Ți-a plăcut? zise el încet.
– Da, foarte mult, zise ea cu multă convingere. Dădu de două ori din cap afirmativ pentru a întări și mai mult cele spuse. A fost foarte frumos! Foarte frumos! repetă ea.
Apoi rămase țintuită în poziția aceea cu gândul la tabăra în care fusese cu doi ani în urmă și pe care parcă o vedea încă prin parbriz.
Don Stephano o privi scurt și își întoarse din nou privirea spre șosea. Pentru ea nu era nimic mai normal pe lume decât să se afle în dimineața aceea de vară singură cu un bărbat cu douăzeci de ani mai în vârstă decât ea în mașină, purtând o fustiță care îi dezvelea coapsele într-atât încât din anumite poziții i se vedeau chiloții, tot negri, îndreptându-se către munții Sierrei Nevada. Se simțea bine și firesc, degajată, egală cu sine și cu lucrurile din jurul ei. Iar faptul că ea se simțea bine împreună cu el îl bucura îl făcea și pe el să uite de tot și de toate. Și totul semăna cu un film.
În față, la distanță, apăru gura deschisă a podului metalic care traversa fluviul. Don Stephano încetini prudent iar Nausicaa deveni atentă la peisaj. Chiar la intrarea pe pod, în partea stângă, acolo unde tablierul metalic se întâlnea cu pământul, faleza fusese betonată pentru a nu se prăvăli peste mașini. Acolo se vedeau două fete tinere în două fustițe scurte, roșii. Una dintre ele se mișcă spre șosea iar Don Stephano crezu că au de gând să facă autostopul.
Încetini dintr-o formă pasageră de curiozitate.
– Ia uite-le, zise pe neașteptate Nausicaa.
– Pe cine? întrebă Don Stephano neînțelegând la cine se referea și privind în același timp spre stânga șoselei.
– Pe fete, spuse ea.
– Care fete? întrebă el.
– Fetele de la pod.
În primul moment nu își dădu seama despre ce fel de fete era vorba.
– Le cunoști? întrebă el mirat
Apoi, brusc, își aminti de ceea ce spusese Halea de Lunfarda despre pod și despre ceea ce se face la pod și îl cuprinse rușinea. Privi scurt către ea să îi vadă fața. Se gândi că ar fi putut să înțeleagă ce gândea despre fetele acelea și despre ce făceau ele acolo. Dar ea avea aceeași privire, egală, din care nu răzbătea nici o emoție. Își ținea picioarele lipite unul de altul, dezgolite până sus și privea netulburată prin parbriz către cele două tinere care acum ajunseseră foarte aproape. Seninătatea ei, poziția ei în mașină, fetele de afară, o căldură și un început de mișcare între picioarele lui. Încetini și mai mult. Una dintre fete ajunsese la marginea șoselei și ridicase mâna dreaptă. O vedea bine. Avea părul negru și lung iar picioarele îi erau puternice și bine proporționate, de atletă. Mașina ajunse în dreptul ei. Fata se lăsă puțin în jos ca să poată fi văzută prin parbrizul lateral. Și făcu un gest neașteptat care îl tulbură: deschise larg gura spre el iar cu mâna pe care o avea ridicată arătă către interiorul gurii. Se vedea ca într-o fereastră. Avea gura larg deschisă și cu degetul mâinii drepte arăta adânc în interiorul gurii, spre gât. Din trecerea încetinită a mașinii Don Stephan o văzu pe tânăra care îl privea drept în ochi solicitând din partea lui să îi bage ceva în gură. Să îi bage ceva în gât. Îi vedea omușorul din gât, palpitând. Îi vedea șirurile de dinți ducându-se către fundul roz al gurii și o carie la un molar din dreapta. În spatele incisivilor de jos strălucea adunată puțină salivă. Fata aceea îi cerea lui să îi introducă o parte a trupului său acolo, în gura aceea cu care tocmai mestecase niște biscuiți. Era atât de neașteptat, de vulgar și de aiuritor ce făcea acolo tânăra încât îl cuprinse o frică stranie. Dar în același timp simți cum în pantaloni îi tresare puternic și cum se ridică instantaneu partea lui masculină. Acceleră tulburat, rușinat și stupefiat. Tânăra rămase în urmă cu gura deschisă iar mașina intră cu zgomot pe pod. Marinacos beli ochii spre el și zise foarte serios, da măi, vin, sigur vin amândouă, am vorbit eu cu ele și le-am dat din ciocolata aia cu staniol galben. Marinacos avea ciocolate cu staniol alb, galben și uneori chiar cu staniol albastru dar cea mai bună dintre toate era ciocolata cu staniol galben, ca aurul. Tatăl lui schimba destine de oameni cu o simplă semnătură în una din instituțiile cu porți uriașe ale orașului și Marinacos venea mereu la școală cu tot felul de ciocolate și bomboane strălucitoare pe care, oricât le-ai fi căutat la magazinele din oraș, nu le-ai fi găsit niciodată. Fetele din clasa a patra, dar mai ales cele din clasa a treia B, scriau despre el în oracolele ornate cu ghiocei și inimioare pe care le completau pe sub bancă că are cele mai bune bomboane. Și când vin? Păi la patru vin, că le-am spus eu exact unde stai, că nu știau. Păi sigur că nu știau, de unde să știe, doar nu mai fuseseră niciodată la el. La el nu venea nimeni. Tatăl lui, îmbrăcat în costumul de zale ruginit pe care încă se mai vedea sângele închegat din ultimul măcel la care luase parte, îi lua la goană de la ușă pe toți copiii care se întâmpla să îl caute pe acasă. Le futem, iți spun eu că le futem, zicea bucuros Marinacos frecându-și mâinile și ridicând din sprâncenele lui neobișnuit de mari și de arcuite. Gata, de data asta ai să vezi ce le facem! Copilul se gândi, nedumerit: le futem?! Se emoționă tot. Toată lumea vorbea despre lucrurile astea. Toți copiii. Și iată că venise vremea să o facă și el. Or să le fută pe fetele astea. Maaamă, ce mișto. Da, da, da… Apoi se întrebă cu teamă: dar cum? El nu prea știa cum trebuia făcut lucrul acesta. Trebuia, asta știa sigur, să te pui peste ea. Peste fată, adică. El nu era greu, era slăbuț și cu siguranță că greutatea lui nu o va deranja nici pe Juanita cea cu aluniță lângă nas, de care îi plăcea foarte mult pentru că era foarte nervoasă, nici pe Isabela cea cu dintele spart. Care oricum era mai solidă decât el. Dar cum or să se suie peste ele? Vor vrea ele așa ceva? Tu știi cum trebuie să le futem? Hă, hă, hă… cine nu știe cum, râdea Marinacos atoateștiutor zgâlțâindu-și umerii de râs, cine nu știe cum…. Ce, tu nu ai mai futut niciodată? Ba da, ba da, dar nu mai îmi amintesc prea bine… Ce întâmplare fericită! Mama era în spital. Tatăl plecase de dimineață devreme înhămat în tot harnașamentul necesar pentru campaniile de exerciții militare cu care generalii de prin birouri îi țineau în formă pe soldații majestății sale. Urma să lipsească vreo trei zile. Poate și mai mult. Era singur acasă. Singuuuur! Le dezbrăcăm și pe urmă le futem. Hmm… trebuiau dezbrăcate, da, desigur. Păi și ne dezbrăcăm și noi? întrebă copilul dintr-o dată foarte neliniștit. Sigur că ne dezbrăcăm, cum altfel? Eiiii…. asta nu îi convenea. Să se dezbrace? Cum adică să se dezbrace? Să rămână cu puța goală în fața fetelor? Nuuu… asta nu se putea! Nu, nu voia. El era premiantul clasei și, chiar dacă trebuia să le fută pe fetele alea, el nu voia să se dezbrace. Așa nu voia. El voia îmbrăcat. Păi nu se poate, mă, îmbrăcat. O scoți și tu puțin din pantaloni și o atingi acolo. Și gata. Bine, hai că vedem noi… Să aranjezi camera să fie frumos. Și pe urmă mergem la podul de la butoaie să le așteptăm. Observa cum podul scotea un zgomot propriu, diferit de cel al șoselei și de pe el se vedea fluviul despletindu-se. Câteva șlepuri veneau adormite la vale mânate de un împingător sleit de puteri.
Apoi podul se termină și în față lor se deschise câmpia.
– Nu vrei una acasă? întrebă ea pe neașteptate.
– Ce să vreau? întrebă el ușor descumpănit.
– O fată din asta, zise Nausicaa și privi înspre el cu insistență. Să o iei acasă.
Deja tulburat, Don Stephano simți că se pierde. Își mișcă puțin picioarele cu teamă că prin pantalonii subțiri pe care îi purta i se putea distinge umflătura erecției. Oare observase Nausicaa lucrul acesta și de aceea îi pusese întrebarea? Se întoarse spre ea și o privi tulburat. Ciudat, Nausicaa între timp își depărtase puțin picioarele și stătea acum cu brațele sprijinite larg pe cotierele scaunului, cu fața întoarsă spre el. Prin pânza subțire și moale a tricoului i se vedeau umflăturile sfârcurilor. I se păru că îi vede în colțul buzelor un zâmbet. Se uită la buzele ei roșii și pline, ușor întredeschise, umede din cauza rujului lichid, printre care i se vedeau dinții de jos și își simți bărbăția tresărind și frecându-i-se de pielea piciorului. Râse puțin, fără nici un rost, și își întoarse din nou ochii spre șosea. Ce întrebare! Marinacos își aprinsese o țigară. Dumnezeule, numai Mirabel și Jorjerimo fumau, deși nici ei nu aveau voie! Dar ei erau clasa a șaptea. Pe când Marinacos era în clasă cu el și pe deasupra mai învăța și bine. Luase premiul trei. Și fuma?! Copilul se neliniști brusc și la fel de brusc i se făcu o frică groaznică. Dacă ar auzi tatăl său că el adusese copii în casă la ei, l-ar stâlci în bătaie. Și că adusese și niște fete. Dar că Marinacos să fumeze, părea mai presus de orice închipuire. Nu îl mai văzuse niciodată. Sau poate că până atunci nici nu mai fumase. Marinacos se întinsese pe recamier sprijinit într-un cot și pufăia din țigară făcând pe grozavul. Dă-mi și mie să trag o dată, zicea Isabela care și ea se lungise pe recamier și se sprijinise într-un cot, simetric cu Marinacos. Marinacos îi dădea țigara Isabelei, Isabela trăgea un fum pe care îl dădea repede afară și tușea, apoi îi pasa înapoi țigara lui Marinacos. El stătea pe un scaun la capătul recamierului lângă șifonierul cu trei uși iar Juanita stătea pe un altul, în spațiul mic rămas între recamier și fereastră și bălăngănea nervoasă din picioare. Ai curaj să îți dai jos bluza de pe tine? întreba Marinacos. Juanita dădea nervoasă din picioare și nu spunea nimic. Oare o să se dezbrace de bluză? se întreba copilul neliniștit. Să îi vedem țâțele? Nu ai curaj?! se mira Marinacos. Juanita dădea din cap scuturându-și buclele ei lungi și blonde care se revărsau peste speteaza scaunului. He he, nu are curaj, uite că nu are curaj, râdea disprețuitor Marinacos. Ba eu am, eu am curaj, sărea Isabela. Eu am curaj să îmi dau bluza jos, mă credeți? Tu? Nu te credem, îi făcea Marinacos în ciudă Isabelei făcând în jurul lui un nor mare de fum alb și înecăcios. Ia arată-ne! Hai, arată-ne, dacă ai curaj. Șoseaua înghițea distanța, copaci și populații rămâneau repede în urmă. Ne arăți? Hai, să vedem. Cum puteau oare să nu o creadă? Ce proști! Ea avea curaj să sară și de pe treapta a patra a scării blocului. Și în plus, mai făcuse asta cu un băiat de clasa a șaptea care stătea în blocul de lângă fabrica de butoaie și care îi arătase ei puța. Ia uite! V-am spus că am curaj! Acum Isabela își arăta pieptul alb și țâțele micuțe. Dar, ce lucru de neînțeles, gândi copilul privind vrăjit țâțele Isabelei! Țâțele ei nu se deosebeau cu nimic de țâțele pe care le avea și el. Erau exact la fel. Nici mai mari, nici mai mici. Tot două țumburușe crețe de piele și carne. Aha… Deci asta era treaba cu țâțele fetelor! Erau ca și ale băieților. Doar că… Doar că… De ce îi era așa de frică? De ce începuse să tremure? Fumul de la țigara lui Marinacos umpluse tot dormitorul părinților și acum totul se vedea mai încețoșat, mai neclar… Desigur că i se părea. Desigur că nu putea fi adevărat. Inima lui mică bătea să îi spargă pieptul. Niște vine de la gât îi tresăriră aproape dureros. Nu, nu putea decât să i se pară că cineva descuia ușa. Cine să descuie ușa? Cine în afară de el mai avea cheia de la ușa casei lui? Nu, nu putea să fie tatăl, cu cizmele lui uriașe și cu centura lui plină de fiare, el plecase. Plecase. Se dusese în depărtări. Nu putea decât să i se pară că aude zgomotele acelea ca și cum cineva ar fi trântit ceva în hol și ar fi tropăit. Desigur că nu era adevărat. Și nu putea decât să i se pară că ușa de la sufragerie se deschide cu zgomot și că cineva vine pășind apăsat înspre dormitor. Nu. Nu, nu putea să fie omul acela mare și îngrozitor care îl va călca în picioare cu cizmele lui mai înalte și mai grele decât era el însuși. Nu. Nuu. Nuuuuuuu … Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa … mamaaaaaaaaaaaa mamaaaa… MAMAAAAAAAA….
Icoanele care străbăteau mintea Nausicăi îi erau necunoscute, tulburi. Sau poate că abia acum se închegau. Poate că de fapt lucrurile erau mai simple și mai cuminți iar ea se îmbrăcase așa doar pentru că așa îi plăcea ei cel mai mult de ea însăși. Ochii scăpărând cu groază în dormitorul părinților, urletul sălbatic și teroarea Juanitei, centura lată și grea din piele de bou rupând din carnea pulpelor lui mici, copiii fugind îngroziți care peste recamier și care peste scaune; Isabela țâșnind pe ușă și luând-o la fugă pe scări în țâțele goale; și fumul care învăluia totul; și lipsa de înțeles a lucrurilor…. Și GROAZA, intrată ca un glonț înroșit în creierul lui mic și explodând acolo în milioane de schije.
Trupul lui Don Stephano se liniștise.
Timpul trecea.
Drumul spre Pampaneira devenea din ce în ce mai pitoresc și mai frumos. Apăruseră primii brazi iar aerul părea mai albastru ca niciodată. Nausicaa își lipise din nou picioarele unul de altul și, cuminte, căuta acum prin suportul de casete una anume care îi plăcea ei. O găsi și o introduse în compartimentul radiocasetofonului. În momentul acela se auzi o melodie. Don Stephano tresări. Era melodia de la telefonul mobil al Nausicăi. Cineva o suna. Nausicaa tresări și ea și începu să caute repede telefonul prin mașină. Din cauza agitației bruște care o cuprinse nu reuși să îl găsească imediat. Se învârti pe scaun în toate părțile și când, în cele din urmă, îl găsi, telefonul nu mai suna. Apoi telefonul începu să sune din nou.
– Da?
– Bine.
– Nu.
– Da.
– Nu.
– Nu.
– Ți-am zis că nu.
– Nu știu.
– Nu cred.
– Bine.
– Foarte bine.
– Da.
– Și eu.
– Pa!
– Bine.
– Pa.
Treceau printr-un sat de la poalele muntelui cu case de piatră și cu porți mari de lemn. În față începea muntele ascunzând în spatele lui soarele și învăluind tot locul acela în umbră.
– Cine a fost? întrebă aproape fără să își dea seama ce face, Don Stephano.
– Nimeni, răspunse ea simplu privind prin parbriz la peisaj. După care exclamă încet: Ce frumos e pe aici!
Apoi, peste câteva minute, când ieșiseră deja din satul acela și șoseaua începuse să șerpuiască lin pe coasta muntelui, telefonul sună din nou. De data aceasta Nausicaa nu mai tresări ci doar îl ridică fără grabă, se uită la numărul care o apela și îl duse la ureche.
– Da.
– Da.
– Nu.
– Bine.
– Bine.
– Nu.
– Nu știu.
– Nu.
– Nu.
– Ba da.
– Pentru că așa vreau.
– Nu.
– Bine.
– Nu știu.
– Nu știu.
– Bine.
– Da.
– Pa.
Aruncă telefonul pe bancheta din spate. Când tocmai intrau într-o pădure umbroasă cu brazi înalți în care soarele nu mai putea deloc pătrunde, telefonul sună din nou. De data aceasta Nausicaa îl lăsă să sune îndelung. În cele din urmă, se întinse plictisită către bancheta din spate și îl ridică. Se uită la număr și îl duse la ureche.
– Da.
– Nu.
– Nu.
– Nu.
– Nu știu.
– Nu.
– Nu mai.
– Nu vreau.
– Chiar te rog.
– Zău?
– Nu.
– Nu.
– Am spus nu.
– Și ce dacă.
– Nu.
– Nu.
– Pa.
La capătul celălalt al telefonului, în Alicante, îmbrăcat în niște pantaloni albi și subțiri strânși pe fesele lui atletice de care era foarte mândru de fiecare dată când defila pe plajă, privindu-se încă în oglinda din antreu nemulțumit de o pată roșie minusculă de pe cămașa lui favorită, Don Pablo del Mar trase o înjurătură aproape științifică și zvârli telefonul cât colo. Apoi intră ritualic în baie și, privindu-se intens în oglindă, își desfăcu prohabul de la pantaloni. Scoase penisul și îl strânse nervos în mână. Apoi începu să îl mângâie lent în sus și în jos privindu-se țintă în ochi în oglindă.
Soarele coborâse din zenitul acelei zile iar ei intrau cu mașina în inima pădurii răcoroase și întunecoase de brazi. Deși telefonul sunase încă de nenumărate ori în după amiaza aceea, Nausicaa nu mai catadixi să îl ridice așa că Don Pablo del Mar își cântă nemulțumirea și dorințele deșarte undeva pe bancheta din spate a mașinii lui Don Stephano fără să mai fie ascultat de nimeni și fără să mai fie luat în seamă de frumoasa Nausicaa, oricât de nervos și insistent ar fi sunat el din îndepărtatul Alicante.