Îmi este atât de frică de tot ce mi se întâmplă încât cred că nu am să mai adorm niciodată.
Stau la geam și mă uit la pădurile înverzite care rămân în urmă și la stâlpii electrici care, din mersul trenului, se derulează rapid prin fața ferestrei, ca și cum nici n-ar fi.
Aș vrea să vorbesc cu cineva. Despre ceva. Despre mine. Despre ei. Despre orice. Să articulez. Să mă articulez. Să mă re-articulez. Dar nu am curaj. În compartiment mai sunt două doamne și un domn.
Doamnele se uită pe niște reviste. Bărbatul nu face nimic, se uită absent în fața lui. Ține pe genunchi o servietă de piele maro, cu încuietoare. Probabil se gândește la ceva. Poate că are ceva prețios în servietă. Nu, nu am curaj să îi întreb nimic. Mă întorc din nou cu fața la geam și mă uit în depărtările peisajului cu senzația stranie că aș putea să cad în el ca într-o groapă adâncă, fără fund și să mă tot duc, învârtindu-mă și micșorându-mă până ce din mine nu ar mai rămâne decât un punct minuscul. Apoi, nimic.
Merge și mama cu trenul acesta. Doar că ea nu e în compartiment. Este afară, în peisaj, dincolo de geamul ferestrei și merge foarte repede. E întinsă pe patul din ambulanță și merge cu aceeași viteză ca și trenul. Trece cu ușurință prin păduri, prin coaste abrupte de munte, peste râuri, prin tunele întunecate. Are toate firele electrice la locul lor și aparatele arată că e în parametri normali. Doar ca nu mai are carne pe față aproape deloc.
Și Melinda merge cu trenul acesta.
Dar curios, deși mergem cu același tren, ea merge în direcție inversă. Și tata merge cu trenul acesta. Înjură curvele care sug pula printre rafturile de medicamente ale statului din care trebuie să se trateze cadrele și copiii lor. Și Eleea. Și tipul ăla care arată bine. Și Deksi, cu dicționarele lui. Și Tutunaru e în tren. Stă în picioare pe hol și se masturbează uitându-se la cele două femei cu revistele. Pe hol sunt depozitate aliniate la milimetru, câțiva metri cubi din cărțile pe care le-am citit. În primul vagon, cel de lângă locomotivă, fără bilet, ascuns într-o cabină de toaletă, mic și cu capul spart, cu creierii pe jumătate scurși pe rama de plastic a WC ului, călătorește clandestin Dudulaci. Exact așa cum l-au găsit pe malul râului, cu capul stâlcit cu un bolovan mare de piatră.
Toată lumea e în tren și merge cu aceeași viteză, chiar dacă unii dintre noi par a se deplasa în direcții ușor diferite față de ceilalți.
Se aude o mormăială.
Dumnezeu să o odinească pe roaba lui, Kiva Gabalt, și să aibă grijă de sufletul ei curat care și-a iubit copiii și familia. Și bulgării. Îi aud cum bubuie pentru că în coșciug, lângă mama, sunt eu și Melinda, înghesuiți, iar bulgării cad peste noi. Ea țipă și dă cu pumnii ei mici în pereții coșciugului și strigă că vrea să iasă, că s-a săturat de mine și că vrea pe cineva cu bani cu care să meargă într-o croazieră la Luxor, și în insula Creta, să își pună pantalonii ăia cu ștrasuri pe care i-a cumpărat acum două săptămâni în care poate să își arate fundul întreținut cu meniuri scumpe. Dar eu stau liniștit. Mi-e frică pentru că nu înțeleg nimic din toate lucrurile astea.
Mi-au trecut două treimi din viață iar eu tot nu știu cum trebuie să trăiesc. Cum trebuie să trăiască un om. Mi-e cumplit de frică.
Nimeni nu e mulțumit de mine.
Nici doamna învățătoare, nici comandantul, nici tata, nici Melinda. Doar mama mă privește gri și îmi spune că pot face orice pentru că ea mă iubește oricum, mai ales acum că e moartă. Nu am știut cum să trăiesc și asta a fost singura încercare permisă. Singurul bilet. Mi-e frică că am dat greș în toate. În toate. Înainte era foarte simplu. Tata explica ceva și avea dreptate. Făceam ce spunea el și dormeam liniștit. Dar acum știu că tata a fost toată viața lui un mincinos viclean și un mareșal de jucărie, lipsit de orice știință a războiului. A dat mereu verdicte sângeroase în cauze de care nu avea habar cu aerul că doar el le știe pe toate iar adevărul absolut era pentru el doar o bagatelă cu care își făcea de lucru când nu reconfigura hărți. A fost cel mai fricos om din lume și a câștigat toate războaiele pierdute cu aerul că a reinventat arta războiului. S-a crezut cel mai deștept om din lume pentru că așa se întâmplă celor proști. M-a trimis în viață pe drumuri încâlcite, care toate se împotmolesc în mlaștini pline de animale buboase… Încerc să nu mă gândesc la Melinda dar cu cât vreau să mă gândesc mai puțin, cu atât mă gândesc mai mult la ea. De fapt eu nici nu mă gândesc la Melinda pentru că ea este mereu acolo în mintea mea, indiferent de ce aș face sau aș spune. Melinda este parte a creierului meu la fel cum este lobul temporal sau bulbul rahidian.
Trenul s-a oprit într-o stație. S-a oprit și mama cu patul ei pe rotile și levitează acum pe peron, cam la un metru înălțime, chiar în dreptul ferestrei mele. Firele aproape că ating geamul ferestrei. S-a oprit și domnul care arată bine și își mai toarnă în pahar. S-a îmbătat și și-a dat drumul la gură fără să îi mai pese că îl filmează cineva sau nu.
– He he he! He he he hi hi! Se prăpădește de râs și se lasă cu totul pe speteaza scaunului, gata să cadă. Avea odată un papagal chior cu plete pe care îl luase de bărbat de printr-o facultate din asta pentru retardați și pe care l-a făcut de comandă. Știi cum? Mărunt-mărunt! Săracu de el, a ajuns la veseli până la urmă. Era artist, știi…. Cânta la chitară. Săraaaaacu de el… Auzi ce făcea el: compunea poezii! Compunea poezii, asculta muzică clasică, chestii din astea de lăbăreală care nu produc. Here, el artist, și ea artistă! Hi hi hi…. Mare artistă! Băi, dacă ai ști câte i-a făcut lu’ ăsta, mori nu alta! Era o vreme când lucrau amândoi în aceeași clădire, el la un etaj, ea la altul și știi ce făcea artista? Și-o trăgea în budă cu un șef de-ai ei, unul tânăr și arătos. În fiecare zi. În unele zile chiar de două, trei ori… Deci, înțelegi, papagalul trubadur lucra deasupra, în birou și căuta rime, îi făcea poezii și ea i-o sugea lu ăsta, la etajul unu. Toată lumea știa că cele mai curate bude erau astea de la etajul ei dar nimeni nu știa de ce. Păi șeful îi dădea ordin femeii de serviciu să fie lună în WC. Înțelegi? Strălucea! Așa e ea, îi place tot ce strălucește. Și să miroasă frumos! Hehehehe….
Și își pune din nou în pahar. Se distrează grozav. Aproape că mă distrează și pe mine. Într-adevăr, Melindei îi place tot ce strălucește și ce miroase frumos. Mai comandăm o sticlă. Trenul stă în stație mai mult decât e prevăzut. Mereu se întâmplă așa. Aparatele mamei arată că totul funcționează normal. E în comă, dar e în regulă. Ca și mine. Ea e în comă de o parte a ferestrei, eu de partea cealaltă. Și levităm amândoi, în comă.
– Dar într-o zi femeia de serviciu, o proastă dintr-un sat de peste deal care și-o punea cu ăla de la personal că avea doi copii și era singură și avea nevoie de slujba asta de tot căcatul, rămăsese într-o cabină mai multă vreme că era pe ciclu și avea probleme de ale ei femeiești și voia și ea să se aranjeze. Și stând ea acolo și tot schimbându-și tampoanele, au intrat ăștia și i-a auzit în cabina de alături. A aflat toată instituția. Distracție! Halimai! Înțelegi? He he, carnaval! Și știi ce a făcut papagalul chior când a aflat și el ce știau toți? He he he… În loc să-i crape capul cu toporul și să îi arunce creierii la câini, s-a dus acasă și a început să plângă. Și nu s-a mai oprit din plâns. A plâns zile întregi. Din plâns a dat într-un fel de bâlbâială, vorbea cu ea dar nu se înțelegea nimic, și din bâlbâială, așa ca într-o disperare de descreierat, a începu să strige la ea, să țipe! O iubea ca nebunul! Îți dai seama cât suferea? Săraaaacu! Săraaaacu de el! Chiar că mi-e milă de boul ăsta. Fusese prima lui femeie. Și singura. Să fi fost nevastă-mea, îi tăiam gâtul cu briciul! Meditează puțin cu ochii în paharul cu vin. Îi tăiam gâtul cu briciul și mă pișam în gâtul ei deschis, acolo unde a futut-o ăla, s-o dezinfectez. Își aranjează puțin părul, își rotește puțin inelul cu diamant într-o parte și în alta. Trenul se pune în mișcare și odată cu el și patul de urgență al mamei. Ne deplasăm, din nou, cu toții. Bărbatul din fața mea, cel cu servieta de piele pe genunchi își plimbă inconștient degetele unei mâini peste încuietoarea metalică.
Nu vorbește nimeni.