E neras de vreo zece zile iar capul îi lucește de parcă e lustruit cu ceară.
De aceea pare un locuitor fantast al unei planete fantaste. Barba îi e albă și țepoasă, firul gros și puternic. Sub nas, mustața i-a ajuns uriașă. Nu și-a mai dat jos pijamalele alea de pe el de zile întregi, nu a mai făcut baie probabil de săptămâni și din cauza asta are un miros înțepător, asemănător cu mirosul cailor în grajd. Stăm în bucătărie, pe două taburete pe care le avem de când eram eu copil. Am făcut o mâncare din carne de porc cu legume conservate. I-am pus în farfurie. i-am pus câteva felii de pâine alături, i-am dat furculița și acum stăm unul în fața altuia.
– A murit mama, zic eu.
– Ce sărată ai făcut mâncarea asta, zice el.
– Ți se pare, zic.
– Ce zici?
Tata nu mai aude bine.
– Zic că e bună.
Mănâncă. Mănâncă cu poftă. Plescăie, cu gura deschisă.
– A murit mama, zic eu din nou. Am dus-o în capela spitalului. Am comandat deja coșciugul și am vorbit și la cimitir. O îngropăm mâine.
El dă din cap.
A murit, da, săraca. Coșciugul a fost scump?
Și, din senin, chiar când să înghită ceea ce mestecase, izbucnește într-un fel de hohot de plâns. Dar nu e plâns, sunt doar niște sunete din gât care seamănă cu niște râgâieli venite repede una după alta și care în felul acesta alcătuiesc o cascadă de sunete. Pentru el asta însă înseamnă intenția de a plânge. E un fel de a iniția o emoție care încă nu există în realitate.
– Și de mine cine o se mai ocupe de mine acum? zice el în același hohot de sunete ciudate.
Are optzeci și patru de ani. Nu plânge pentru mama, că s-a dus de pe lumea asta. Plânge pentru el, că nu mai are cine să îl servească.
Mănâncă mai departe.
– Ce sărată ai făcut-o.
– Ți se pare. E foarte bună.
Mâinile îi tremură dar asta nu îl împiedică să își găsească corect gura, furculița, pâinea. Mestecă și mănâncă cu poftă. Toată casa e vraiște. Până în ultima clipă mama a râcâit cu mâinile ei bătrâne și descărnate tot ce a mai putut. A spălat, a gătit, a dat cu aspiratorul. Acum toate sunt date peste cap. Când mi-au dat telefon să vin era deja mult prea târziu.
Mănâncă alegând mai ales carnea.
– Eu mor, să știi, zice el.
Ăsta e un avertisment și un îndemn la o acțiune radicală și imediată. Dacă cineva nu face ceva acum, urgent, pentru a interveni decisiv în destinul lui, el va muri. Iar el ne-a avertizat.
– Ei, tată, lasă că mai ai ani mulți de trăit, zi eu.
Se enervează foarte tare și dă cu mâna prin aer ca și cum ar pocni pe cineva, nemulțumit. Lui îi plac oamenii care îi spun că arată foarte rău și că va muri într-o zi sau două.
– Ce ani de trăit?! Tu nu vezi că am amorțit tot? Și își flectează degetele de la o mână ca să îmi arate cât sunt de amorțite. Mi-e rău tare. Îți spun, până deseară m-am dus!
Și iar izbucnește în hohotul acela prin care încearcă să inventeze o emoție. Emoția propriei lui morți. Dintotdeauna pe tata l-a emoționat până la lacrimi imaginea cu el însuși mort, întins într-un coșciug pe o masa de lemn din scânduri groase, înconjurat de oameni serioși, bine situați social, care îl plâng. Ca înmormântarea, niciodată dusă până la capăt, decorativă numai, a unui mare om de stat. Cred că morțile lui premature și repetate au fost motivul pentru car nu mi-a cumpărat niciodată ceas cu curea elastică, sau bicicletă cu trei roți atunci când luam premiul întâi. Sau nici măcar ciocolată din aia cu lapte, care îmi plăcea atât de mult. El își punea în piept decorațiile și medaliile și umbla țanțoș prin fața Muzeului de Manechine la braț cu mama. Ei îi plăcea că avea un pardesiu nou. A aruncat toate medaliile într-un WC-eu adânc de la țară, brevetele le-a ars pe flacăra de la aragaz iar cenușa a mărunțit-o până din ea s-a făcut un fel de praf. O parte din mâncare, din cauza hohotului, îi cade din gură și se împrăștie în stropi peste ustensilele de pe masă. – A făcut stop cardiac, zic eu. Din cauza glicemiei.
Avea glicemia peste opt sute.
– Ce zici?
A făcut stop cardiac. Din cauza glicemiei.
– Da, așa o să mor și eu, zice el. O să vedeți. Poate și mai rău. Mestecă și zice printre plescăituri: Oho, eu o să mor mult mai rău. O să mă învinețesc jumătate iar jumătatea aia o să îmi putrezească.
Și plânge iar din râgâituri.
– Doctorul m-a întrebat de ce nu ați înregistrat-o la diabetici. De ce nu avea fișă. De ce nu urma tratament. Cu insulină sau cu alte medicamente, putea să mai trăiască… Dă din mâini a bagatelă. Pe lângă moartea lui iminentă astea sunt un fel de strigături la un bal al cadrelor.
– Tu nu vezi că am amorțit tot? Nu mai am circulație. Știi cât mai circulă? Uite atât! și îmi arată o jumătate de unghie. Apoi se bate cu un deget în genunchi să audă dacă îi mai circulă sângele.
Mă cheamă Kuppi Gabalt și am 46 de ani. Sunt necăsătorit. Nu am copii. Nu am casă. Nu am acasă. Nu am slujbă. Nu am prieteni. Am făcut studii de valori culturale prerenascentiste.
Mă uit pe geamul bucătăriei, peste capul lucios al tatei. S-a înnoptat. O dungă violetă se mai vede undeva într-o depărtare a cerului. Doamne, cât de mult am așteptat primăvara! Doamne cât de mult am așteptat primăvara! Și, cum, în locul ei, a sosit anotimpul acesta otrăvit al morții, al destrămării și al putreziciunii. Mi-e atât de frică! Dumnezeule, mi-e atât de frică!
Mă cheamă Kuppi Gabalt și am 46 de ani. Sunt necăsătorit. Nu am copii. Nu am casă. Nu am acasă. Nu am slujbă. Nu am prieteni. Am făcut studii de valori culturale prerenascentiste.
Pentru înmormântarea mamei vor fi foarte multe lucruri de făcut mâine și pe toate va trebui să le fac singur. O să trebuiască să îmi găsesc puterea de a le face pe toate. Am fost multă vreme soldat în deșerturi și în pustietăți și a trebuit să mă descurc în situații complicate de unul singur. O să le fac pe toate. Trebuie să mă culc devreme și să nu visez. Fă, Doamne, să nu visez! Fă să nu mai visez iarăși că mă întorc acasă și casa nu mai există. Fă să nu visez că mă întorc acasă dar casa e locuită de oameni străini! Fă, doamne să nu mai visez că mă întorc acasă! Mă duc să mă culc în camera mea, în care am născut visele mele minuscule cât timp am fost student. Totul miroase a mucegai și a timp prins în capcană. Mă lungesc pe un pat nedesfăcut de ani care mai poartă încă, una peste alta, stratificate și presate sub așternut, fantomele și visele din tinerețea mea.
Ah, cât de mult aș vrea să adorm!
Și adorm.