Nu mai îmi amintesc cum arăta mama când era tânără.
Nu mai știu dacă era frumoasă sau nu, dacă se farda sau nu, dacă se parfuma sau nu. Nici de acum, din vremurile mai recente, de când nu mai era așa de tânără, nu mai mi-o amintesc. În afară de un pardesiu gri cu nasturi albaștri mari, transparenți, de care era foarte mândră, alte haine nu știu să mai fi avut. Suntem în ambulanță, în drum spre spital. E în comă. Firele verzi și roșii care ies din mâinile și din burta ei mică și firavă o fac să pară o jucărie complicată alimentată electric.
Tot ce îmi amintesc din mama mea este chipul acesta bătrân și scofâlcit pe care îl am acum în fața ochilor de pe care carnea s-a topit și s-a evaporat, prin care sângele a obosit să mai suie. Părul ei alb-gălbui, ca untul, rar și încâlcit, răsfirat umed pe pernă și gâtul ei zbârcit de vreme și de muncă rămas subțire și negru. Mașina țiuie și gonește către spital dar mama este calmă, nu o deranjează nimic. De pe patul îngust al ambulanței se uită la mine fix, conversând într-un fel al ei, secret, pe care numai anumite mame știu să îl facă cu copiii lor.
Nimeni, niciodată, nu m-a iubit cum m-a iubit ea. Nimeni. Niciodată.
De ce este mama mea acum atât de mică? Atât de împuținată încât aș putea să o ridic cu o singură mână? Unde e restul mamei? Ochii îi sunt deschiși numai pe jumătate iar luciul pupilei sclipește gri, ca la oamenii orbi. Nu, nu, nu este oarbă. Știu că mă vede și știu că, așa puțină și uscată cum a rămas, mă iubește la fel ca întotdeauna. Adică mult și ireversibil, dureros de mult pentru cât de puțină este ea.
– Rămâneți aici!
Rămân paralizat pe un hol de spital. Mirosul de clor și dezinfectant mă umple cu frica de moarte. Nu moartea mea. Moartea. Mama, tot ce a rămas din ea, cu toate aparatele care fac acum și ele parte din organismul ei, se îndepărtează împinsă pe masa cu roți de oameni îmbrăcați unii în alb alții în verde. Una din roți nu funcționează prea bine și mi-e teamă ca lucrul ăsta o să o doară în plus pe puțina mea mamă.
Mă întorc cu fața spre perete și din mine țâșnește, umed și spasmodic, plânsul. Lacrimile îmi subțiază și îmi drenează otrava din mine ca pe un puroi. Sunt un bărbat cât un munte, trecut în viață prin dureri atroce și prin frici uriașe dar care nu a plâns niciodată pentru asta. Atât mi-a rămas din cea mai mare iubire a vieții mele, o bucățică de mamă, legată la viață electric, plecată undeva, împinsă de niște oameni străini iar eu, mare și bătrân am rămas în urma ei nemișcat ca un animal gigant, tâmp și inutil acolo pe hol. Și nu fac nimic. Plâng ca un copil debil care, din neatenție, s-a rătăcit de mama lui în supermarket și a rămas, cretin și dezorientat, în sectorul în care sunt atârnate unul lângă altul, cuțite inoxidabile..
Ah, dacă aș putea să adorm!
Dar nu pot să adorm.
Peste chipul mamei, osos și descărnat, vânăt și scobit, peste ochii ei abia deschiși prin care lumina abia mai reușește să se strecoare, duși departe în cap, peste părul ei năclăit de sudoare și de zemurile descompunerii, acolo în mijlocul holului se suprapune din neantul pe care îl port mereu cu mine, chipul frumos și proaspăt al Melindei de care ea e atât de mândră și care îi conferă atâta siguranță. La fel de mândră cum e de curul ei. Chipul ei frumos și curul ei rotund și bombat pe care toți bărbații vor să îl fută, suporturile ei în viață. Curajul ei de a ieși în lume și colacele ei de salvare din situații complicate. E o agitație aici pe hol de oameni bolnavi și speriați de faptul că chiar ei sunt cei bolnavi. Ies afară, în curtea spitalului. Peste tot au înflorit ființele magice ale magnoliilor, cu guri catifelate, care strigă spre cer. Nu le aude nimeni. E atâta lumină încât totul pare transparent. Ambulanțele, pacienții ieșiți la aer, pancartele, indicatoarele, vizitatorii…
Durerea, ca și viteza, are o limită, peste care, oricâte nenorociri însumezi, mai mult de atât nu poți suferi.
– Ai auzit? Acum! Chiar acum să ieși dracului din casa mea! Chiar acum să dispari! Du-te în cocina aia de la tine și stai acolo cu cine vrei tu!
Mă uit la ea și văd, întruchipat, visul de zahăr candel al copilului de proletar ambițios și șmecher îmbătat de Cei trei muschetari și de Marile speranțe, dispus la orice ca să iasă din proletariat. Să se fută cu oricine, să mintă pe oricine, să înșele pe oricine. Zâmbete de complezență, cuvinte frumoase, goale. Aparența eleganței și a corectitudinii peste un instinct de pradă sângeros și niciodată sătul.
Și înăuntru, neantul. Disperarea transformării în altceva. Doar altceva.
Pe creatura asta, împotriva oricărei explicații și a oricărei logici, o iubesc. Și am nevoie de ea cum am nevoie de aer.
– Ia-ți ce mai ai pe aici și să nu te mai văd! Înțelegi?
E complet desfigurată de ură.
– Eu nu așa vreau să trăiesc! Nu am fost nicăieri de patru luni de zile.
E obsesia ei principală. Din cauza mea nu poate merge în Thailanda, să vadă tigrii îmblânziți și nici măcar la Marrakesh, în deșert, unde noaptea se luminează piețele cu lămpi de gaz, ca pe vremuri.
Dar, după spusele bărbatului care arată bine, cred că are deja în vizor pe altcineva. Cred că a pus deja ochii pe altcineva.
– Melinda, dar a fost iarnă, a fost frig… Unde voiai să mergem? Cum se încălzește puțin, plecăm în Grecia.
Sau în Egipt. Sau unde vrei tu.
– Eu nu așa vreau să trăiesc, clar?
Chiar și bătrânul ăsta cu un picior amputat, împins în scaunul cu rotile pare mai sănătos în lumina asta atât de limpede. Aleea nu duce nicăieri, șerpuiește prin curtea spitalului înainte și înapoi. Nu mai văzusem așa soi de țigani mari și negri ca cei printre care treceam în fiecare zi în mahalaua în care locuia Melinda când am cunoscut-o. Totul mirosea a rahat de om acolo. Când ploua, ca să intrăm în blocul de beton care arăta ca o cazemată fără balcoane, de pe care se desprindeau mereu bucăți de tencuială, trebuia să treceam prin noroaie până la glezne. Și la numai câțiva metri în fața blocului, răsturnate și fermentate, mustind de composturi scârboase, tomberoanele uriașe, scurmate zi și noapte de turme de câini mari, câini mici… Și de oameni.
Cocina este locuința părinților mei.
Dacă ceva pare ireal, asta nu înseamnă că el nu e real și că nu se întâmplă chiar atunci, chiar acolo, sub ochii tăi. Și că nu te poate ucide.
– Nu e casa noastră? întreb, stupefiat de asemănarea cu unul din visele mele recurente în care se face că eu mă reîntorc mereu acasă dar casa mea nu mai există. Există altfel de clădiri, stau alți oameni.
– Nu, asta este casa mea! A mea!
Și arată cu degetul mare spre ea.
Adică a ei.
Ceea ce, la tribunal, este foarte corect.
Mă cuprinde frica. Nici când treceam pe lângă
Cazarmă, cu soldații ei nebuni și sângeroși gata să îți taie capul doar pentru că ai vorbit prea tare sau că nu le plăceau cataramele de la pantofii tăi, nu îmi era atât de frică. Brusc, am o revelație de proporții care se întinde asupra întregii noastre vieți în comun. Trăim în tribunal. Sunt un inculpat perpetuu care trăiește în sala de judecată nr 7, de la etajul doi. Mănâncă, muncește, doarme, scrie, se duce la toaletă, într-o sală de judecată. Chiar și amor, atunci când mai facem, îl facem în sala de judecată, în fața juraților. De dimineața până seara, femeia asta îmi citește tot felul de acte de acuzare, rechizitorii și sentințe. Pot fi condamnat oricând, pentru orice, la orice pedeapsă. Iar astăzi femeia asta care acum două nopți mi-a spus cât e de fericită că suntem împreună, pronunță sentința aceasta stranie și fatală care îmi dă peste cap toată viața de până acum. Și mi-o aruncă la gunoi pe cea de acum înainte
– Nu pot să plec chiar acum, zic, siderat. Îmi trebuie o zi sau două să fac niște aranjamente. Să văd cum fac cu transportul, să văd unde mă duc. Mai am de făcut câte ceva…
Furia îi schimonosește chipul și o face o ființă mică și urâtă cum nu am văzut-o niciodată care se uită la mine cu părerea de rău că nu mă poate ucide. Nu înțeleg ce se întâmplă. Pur și simplu nu înțeleg! Am în fața mea o femeie scundă, urâtă, încărcată cu o vomă bolnavă, care acum două zile îmi spunea că mă iubește ca pe nimic în lumea asta și care acum se joacă cu viața mea deasupra neantului pentru simplul motiv că ăsta este apartamentul ei.
Am o sută de kilograme. Dacă mă ridic de pe scaun, pot să o omor cu o singură lovitură.
– Ce mă interesează pe mine ce ai tu de făcut? Să dispari imediat! Du-te la hotel, oriunde! Numai să dispari din casa mea! Auzi?
Casa mea e la o mie de kilometri depărtare. Poate chiar mai mult decât de o mie de kilometri. Poate că e la două mii de kilometri. Sau poate că e la trei mii de kilometri pentru că eu nici nu știu dacă mai am o casă a mea și nici nu îmi mai amintesc pe unde este…. Ar trebui să fie acolo unde îmi e sufletul.
Domnu’, domnu’!
Mă întorc. Cred că pe mine mă strigă. O asistentă îmbrăcată în alb mă strigă și îmi face insistent semn cu mâna. E atâta lumină încât mi se pare că nici nu o văd! O pornesc în grabă spre ea.
– Sunteți domnul Gabalt?
– Da. Kuppi Gabalt.
– Doamna Gabalt a decedat. Ne pare foarte rău. Vă rog să mă urmați.
E atâta lumină în curtea spitalului. Magnoliile strigă din gurile lor catifelate spre cer și lasă parfum. A murit mama?! Nu e adevărat. Mama mea nu moare niciodată. Dincolo de gardul spitalului e un trafic insuportabil de mașini.
Doamna Kiva Gabalt a murit. Doamna Kiva Gabalt a murit. Doamna Kiva Gabalt este mama mea. Eu sunt domnul Kuppi Gabalt. Dacă unele lucruri par ireale asta nu înseamnă că ele nu se întâmplă chiar acolo, sub ochii tăi.
Mama a murit!