– Când m-a trântit prima dată printre ghivece, a terminat în mine de trei ori la rând, fără să iasă. Și m-a mușcat de umăr în așa hal că n-am mai purtat decolteu trei săptămâni. Mârâia și grohăia și m-a învinețit în vreo zece locuri, pe umeri și pe picioare! Dar mie mi-a plăcut, a zis ea, serioasă, cu ochii în tavan.
Zgomotul orașului scădea. Se opreau tramvaiele, sclipeau stelele pe cer și se linișteau rumorile din aer. Mă uitam la femeia mică de lângă mine și mă încărcam cu imagini și ipostaze ale vieții ei ca un aparat care putea să fotografieze și să filmeze înapoia timpului.
– Pe urmă, mama Preacuviosului ne-a găsit un apartament cu chirie în care ne-am și mutat. Dar deja era prea târziu. Nu mă mai interesa. Nu mai aveam nevoie de intimitate cu Preacuviosul. Acum era invers. Intimitatea devenise dezavantajoasă și obositoare. Era mai bine nici să nu ne fi mutat pentru că acum nu mai aveam motiv să nu mă culc cu el, dar eu tot nu mă culcam. Și asta bătea la ochi.
– Și Preacuviosul ce făcea? am întrebat-o, intrând brusc în pielea lui.
– Simțea că îl înșel.
Era rău să fiu în pielea lui, pentru că Preacuviosul o iubea. Așa cum se pricepea el. Și, fiind în pielea lui, simțeam și eu cum era să fii tânăr și să te înșele nevasta pe care o iubeai.
Pe urmă, florarul s-a dus într-o dimineață de iarnă în camera unde dormea Carla și a găsit-o stând învelită pe pat, cu capul lăsat într-o parte pe pernă, cu părul desfăcut lucind galben în lumina scăzută a dimineții. S-a apropiat și a tras plapuma de pe ea. Sub plapumă, Carla era dezbrăcată, grasă și moartă. Florarul a dat nemulțumit din cap, reproșându-i în sinea lui această întâmplare neplăcută, dar s-a ocupat de toate cele civilizate necesare pentru dispariția unui om de pe pământ. I-a făcut un sicriu pe comandă, un pic mai lat decât sicriele obișnuite, în care a pus și toate bijuteriile ei de argint pe care ea le iubea și, după un ceremonial simplu și rapid, a zidit-o în cripta de ciment pe care o avea cumpărată de la un cimitir din partea dinspre mare a orașului.
Printr-o înțelegere amiabilă cu părinții Carlei, copii au plecat la Movesstreich, un orășel de la vreo câteva zeci de kilometri distanță în care ploua mult, cu case lipite una de alta și cu acoperișuri de țiglă roșie, țuguiate, unde locuiau ei.
– Rămăseserăți singuri, i-am zis.
– Da.
Lucrurile mergeau înainte, treceau din unele în altele, se schimbau. Florarul a modificat din nou programul florăriei și l-a împins mai către noapte pentru că dragostea dintre ei lua forme mai neobișnuite și aveau acum nevoie ca Irene să fie disponibilă în afara orelor normale de lucru. Deschidea la ora unu după amiaza și închidea seara la unsprezece.
Când a auzit de schimbare aceasta, mama Preacuviosului a zis că nu, nu, nu, în niciun caz! Adică Irene să nu mai lucreze la florărie! A făcut scandal mare. Cu atât mai mult cu cât se înnopta devreme și asta însemna ca trebuia să umble prin întuneric.
Irene, însă, nu le spusese nimic despre faptul că Florarul era acum singur și că, practic, nici la parter și nici la etaj nu îi mai deranja nimeni. Dar ea nu mai locuia acum în același apartament cu ei de pe strada cu nume de scriitor și nu mai era sub controlul nimănui. Iar Preacuviosul nu s-a împotrivit ferm. Nu îi convenea că lucra singură cu un bărbat dar a spus doar că ar fi fost mai bine dacă își găsea o altă slujbă. Atât. Nu a pus piciorul în prag.
Și apoi, dacă ai fi trecut pe Strada Moser marțea și vinerea pe la 9.00 seara după ce se întuneca, ai fi văzut, în dreptul numărului 76, doi, trei, uneori poate chiar patru bărbați, în pardesie negre și pălării cu boruri mici care deschideau o ușă de fier din lateralul intrării în florărie și urcau o scară interioară până în camerele de sus. Acolo, îmbrăcat într-o pelerină neagră și subțire de cauciuc, luată direct peste pielea goală, îi aștepta Florarul care îi conducea în pod.
Și dacă ai mai fi trecut pe acolo și câteva ore mai târziu, în jurul orei unsprezece, i-ai fi văzut pe aceiași bărbați ieșind tăcuți pe aceeași ușă și plecând fiecare în treaba lui prin noapte.
– Uneori ajungeam acasă pe la unu, sau două, a continuat ea, prinsă în hipnoza propriei povestiri. El era mai tot timpul plecat la slujba lui de noapte. Dar chiar și dacă era acasă, tot nu mă întreba nimic. Doar se uita într-un anume fel la mine. Eu aveam atâta adrenalină în mine că putea el să bănuiască orice și să se uite la mine oricum, că tot nu mă interesa. Încălzea mâncarea și aprindea niște lumânări decorative prin casă, fără fum. Eu nu puteam să mănânc așa de târziu și de asta chiar îmi părea rău pentru că, din tot ce făceam noi împreună, lui cel mai mult îi plăcea să stăm împreună la masă, față în față, și să mâncăm. Și îmi părea rău de el, că nu puteam să mănânc noaptea dar măcar stăteam pe scaun în fața lui până termina el ce își punea în farfurie.