Când mi-e dor de cineva, simt că nu mai am aer.
Deschid geamurile, fac gimnastică pe covor. Închid și deschid televizorul. Bag la spălat cearceafurile. Mă pun în pat și mă ridic. Dau cu aspiratorul. Mă fac că mă uit într-o carte. Ies fără rost prin oraș cu o plasă goală în mână.
Nimic nu ajută!
Aș vrea să dorm, dar nici măcar să dorm nu pot. Doar mă întind pe cearceaf și închid ochii, ca o pradă doborâtă. Când mă trezesc și mă pipăi pe corp, simt cum din mine lipsesc porțiuni întregi iar pe piept se văd urme de mușcături. Mă ridic, îmi încep ziua și fac ce am de făcut, dar dorul acela sălbatic după omul iubit rămâne în mine la fel de crud și flămând și mă împuținează mereu.
Ca și acum.
Spre dimineață am visat că mâncam smochine galbene și biscuiți de pesmet. Smochinele erau foarte dulci, iar biscuiții se fărâmițau. Îmi plăceau. Se făcea că stăteam într-o rână pe un pat îngust de lemn, cu genunchii strânși la piept, cu palmele prinse între genunchi, și mă uitam la peretele din fața mea. De perete era sprijinită o bicicletă mică, de copii, cu câteva spițe sărite iar cu restul de spițe ruginite și îndoite. În portbagaj era prins un ghiozdan de carton din care atârnau două sfori de cânepă și din care se vedea cotorul unei cărți. Tata arăta cu o baghetă de lemn spre bicicletă și spunea că o să mi-o cumpere dacă iau premiul întâi la sfârșitul anului. Deasupra, într-o ramă subțire de lemn, un pic strâmbă, era o fotografie alb negru a unei fete brunete cu ochii prea mari care ținea în brațe o pisică prea mare. Pe o măsuță scundă, în fața patului, erau smochinele galbene într-o farfurie la care puteam să ajung cu mâna fără să mă ridic. Alături erau biscuiții din pesmet și o cană de lut, pe jumătate plină cu iaurt de capră. Nu știu de unde știam că iaurtul era de capră.
M-am trezit exact la ora 4.00, cu câteva clipe înainte de a începe să sune alarma pe care o fixasem de cu seară pe telefon.
***