– Ce surpriză! exclamă doamna Bianca. Deci v-ați hotărât până la urmă să veniți și pe aici. Foarte bine ați făcut!
Doamna Bianca este albă ca laptele într-o lume în care ceilalți sunt negri. E neobișnuit că s-a nimerit să fie la pontonul unde a acostat feribotul cu care am venit dar, nu știu de ce,nu mă surprinde. Se poartă de parcă ar fi acasă la ea și tocmai a primit un oaspete pe care să îl cazeze. Știe toate rosturile pe aici.
– Vreți să vă arăt pensiunea? E aproape. Si are tot ce-i trebuie. Apă, baie, curent, internet.
– Dacă aveți curaj să urcați în mașina mea…
Ea râde și, când se urcă, mașina se lasă într-o parte. Pornim printre măslini pe un drum îngust. Nu mergem mult.
– Aici, zice și arată spre o casă albă.
Opresc.
Trântesc în urma mea portiera. Când am apucat să facem câțiva pași pe aleea de zgură roșie, pe deasupra trece Elicopterul, ca o insectă cu aripi de tablă care i se învârtesc zgomotoase. Se pierde peste mare. Ne uităm amândoi în sus, după el.
– Ce e cu elicopterul ăsta? întreb și îmi pun mâna streașină la frunte în timp ce mă uit după el.
Doamna Bianca, manager de transport, zice într-un târziu:
– Ce să fie? E al unui ofițer de aviație care a decolat acum câțiva ani, și de atunci zboară mereu. Nu mai aterizează deloc. Ba, din când în când se mai și dă cu elicopterul peste cap prin cer.
– Niciodată?! Se poate așa cea?! întreb neîncrezător.
– Se poate, da! zice ea scurt, probabil pentru a-și alunga propria-i mirare auzindu-se spunând așa o absurditate.
– Eh, zic, trebuie să aterizeze ca să alimenteze.
– Alimentează el, nu-i duceți grija.
Și dă din mână ca și cum mi-ar spune că chiar nu are niciun rost să îi duc grija.
– O fi traumatizat, mă trezesc eu spunând.
– Ooo, daa, este traumatizat, îmi prinde ea ideea din zbor tocmai când se pregătea să urce prima treaptă de la intrarea în pensiune. Într-o duminică după amiază, în timp ce stăteau amândoi la cafea pe balconul lor de la etajul trei, unde locuiau și aveau mușcate înflorite, soția lui, chiar în timp ce se uita atentă la el, a închis ochii și a murit. Așa, din senin, fără niciun motiv. Chiar acolo pe scaun! Vă dați seama, în timp ce el vorbea cu ea. El nu știa că a murit și i-a mai vorbit câteva minute și a sorbit fără grijă din cafea. Apoi, văzând că ea nu îi mai răspunde, a pus mâna pe ea și a zgâlțâit-o. Dar ea nu a mai deschis ochii. Doar a alunecat într-o parte și s-a lăsat cu tot corpul pe unul din brațele fotoliului.
– Doamne, zic, ce nenorocire!
Doamna Bianca dă afirmativ din cap, ezită puțin dar până la urmă spune:
– Și eu sunt traumatizată!
Râde un pic apoi mă întreabă: Sunteți și dumneavoastră traumatizat?
– Păi, și de ce nu mai aterizează acum? întreb, fără să îi răspund, contrariat de povestea pilotului de elicopter.
Cred că o caută prin ceruri. A venit aici la capătul lumii să o caute. Așa se spune, că sufletele se ridică la cer. Corpurile se duc în apă și sufletele se ridică în cer.
– Și de ce se dă peste cap cu elicopterul prin cer? E acrobat?
– Sincer, nu știu, spune Doamna Bianca. Dar am auzit că are în cabină, lângă manșă, o cutie mare te tablă, ca cele de halva, plină cu un praf alb.
– Cu făină?!
– Nu știu dacă e făină, zice doamna Bianca.
– O fi oxid de magneziu?
– Habar nu am.
– Sau zahăr pudră?
– Nu cred. Zahărul pudră e pentru gogoși. De ce să își ia cu el atâta zahăr pudră după ce i-a murit soția?
– Zic și eu așa…
Ea se gândește un pic.
– O fi zahăr pudră, da, zice. Poate și-a luat zahăr cu el să își îndulcească viața.
Dar pe mine mă uimește mai mult geometria aceasta mereu variabilă a elicopterului. Și gravitația care, în loc să îl încurce, pare să îl ajute.
– Păi, și când se dă peste cap cu elicopterul prin aer nu i se împrăștie prin cabină praful din cutie? întreb.
– Nuuu, pentru că are capac cutia. E rotundă și are capac rotund. Și e roșie.
– Păi și cutia nu se rostogolește prin cabină când se dă el peste cap?
Doamna Bianca pare depășită.
– Nu știu, zău, zice ea și ridică din umeri în semn că, asta e, ea nu are ce să facă și de unde să știe. Dacă el vrea să se dea peste cap cu elicopterul prin ceruri cu o cutie de tablă care i se rostogolește prin cabină, ce poate să facă ea?
Apoi își pulverizează lichid din sticluță pe mâini și deschide ușa de la intrare în pensiune:
– Uitați, luați loc aici, spune și arată cu mâna spre canapeaua de piele din hol. Zâmbește amabil, de parcă ea ar fi chiar gazda, și m-ar invita, primitoare, să mă așez. Domnul Negru o să vă aducă imediat o cafea de două cifre.
Și apoi, dă să plece. Se oprește, se întoarce iar către mine și mă întreabă:
– Când ne-am întâlnit pe feribot spuneați că o să stați la Mavua. Ce v-a făcut să veniți aici?
– Așa este, da. La Mavua am stat. De fapt nu chiar în Mavua, ci pe plajă, chiar acolo unde ne-am și întâlnit când ați trecut cu mașina și v-am povestit despre Munnot . Pe urmă ați plecat pe jos printre măslini.
– Da, îmi amintesc, cum să nu. Eu nu uit niciodată nimic. Și cum v-ați hotărât să veniți încoace?
– Păi, într-o zi marea a adus la mal o caschetă.
– O caschetă?
– Da. O caschetă militară, zic.
Ca manager de transport, Doamna Bianca e o femeie care pare obișnuită să rezolve orice situație rapid și exact. Zâmbește și zice, ca și cum ar fi rezolvat enigma:
– I-o fi căzut vreunuia de pe vreun vas cascheta în apă. Trec multe vase militare pe aici. Cred că sunt războaie pe undeva. O fi bătut vântul tare și i-o fi zburat-o de pe capul vreunuia care stătea lângă balustradă.
Și apoi, de parcă spunând asta ar fi spus un lucru comic, izbucnește în râs.
– Nu era o caschetă de marinar, zic. Caschetele marinarilor sunt albe, să nu îi ardă soarele când îi bate în cap. Asta era o caschetă de ofițer terestru. De infanterie.
– Nici nu contează de pe ce cap a zburat, la urma urmei, zice ea. Dar ce legătură are cascheta cu venirea aici?
– Aveam un prieten pe plajă la Mavua cu care mai schimbam din când în când câteva cuvinte despre lucrurile care mă frământau. A murit exact în ziua în care marea a adus cascheta la mal și a aruncat-o pe nisip. De fapt, nu a murit. A fost omorât.
Doamna Bianca se uită lung la mine.
– Ce fel de prieten aveați acolo? Eu am crezut tot timpul că erați singur.
– Un prieten bun. Petrică. Un păianjen foarte inteligent care mă asculta cu atenție. A murit din cauza mea pentru că l-a ciugulit o vrabie în timp ce el mă asculta pe mine în loc să fie atent la pericolele din aer. Vrabia l-a ciugulit și a zburat mai departe.
– Și cascheta? mă întreabă ea cu o față împietrită.
– Păi, când am găsit-o pe plajă, era îndreptată cu cozorocul în aceeași direcție în care zburase și vrabia care îl ciugulise pe Petrică. Mi s-a părut că îmi indicau o direcție. Și pasărea și cascheta. Cu atât mai mult cu cât cascheta părea să fi aparținut unui ofițer superior. Unul de rang mare. Chiar foarte mare. Ca și cum era un ordin venit foarte de sus.
– Să fi fost cascheta unui general, vreți să spuneți?
– Da, poate chiar a unui general, zic.
– Păi de ce să fi fost a unui general? mă întreabă ea.
– Pentru că semăna cu cascheta domnului general Strushkais, zic. Avea două rânduri de frunze de stejar aurite pe cozoroc.
Doamna Bianca se uită la mine tăcută. În cele din urmă zice, ca și cum l-ar fi cunoscut și ea pe generalul Strushkais:
– E posibil.
– Și ați lăsat-o acolo?
– Am luat-o cu mine.
Doamna Bianca se gândește puțin. Apoi dă din umeri, se întoarce și dispare pe hol. În capătul holului e o încăpere pe care scrie ”BAIE”.
Domnul Negru mi-a adus ceremonios o cafea.
M-am rezemat pe speteaza canapelei și mă uit în jur.
Creierul e un lucru ciudat.
Simplul fapt că știu unde este baia mă face să vreau să merg acolo. Mă ridic și merg în baie. E o încăpere mare cu oglinzi și cu instalații complicate.
Mă uit la propriul meu chip în una din oglinzi încercând să ajung la chipul cadetului evadat. Dar nu reușesc. Fața e prea neagră, părul nu mai este deloc. Trebuie să trăiesc cu mine așa cum sunt. Îmi usuc palmele sub jetul de aer cald și ies. Pornesc înapoi, trec pe lângă două uși iar când ajung la a treia, văd că este deschisă. Mă opresc în dreptul ei. Împing ușa și intru curios în cameră.
E o cameră de hotel obișnuită, poate un pic mai mare. Pe peretele din față este un pat mare de lemn, cu o tăblie înaltă, iar pe peretele opus patului e agățat un televizor plat și negru. De o parte și de alta a patului sunt noptiere cu cărți în dezordine și un pahar gol pe una din ele. Deasupra tăbliei e atârnat un mic tablou într-o ramă argintie. Nu e mare lucru de văzut aici. Îmi arunc ochii pe pereți și dau să plec.
Și atunci se petrece ceva inimaginabil.
Ochii îmi cad pe un tablou mic atârnat deasupra patului și atunci inima începe să îmi bată tare. Clipesc de câteva ori, uluit. Cum să fie posibil așa ceva?! Mă uit iar, de aproape, și nu pot să cred, deși ceea ce văd e chiar acolo sub ochii mei: înrămat într-o ramă îngustă care pare de argint, cu culorile șterse de timp dar încă viu și straniu, este desenul făcut de mine în urmă cu patruzeci de ani în salonul cu paturi de tablă din infirmeria sordidă a Institutului de cadeți.
Înrămat în argint ca o icoană prețioasă, este craniul de aur din care ies în sus săgeți de toate culorile, pe care eu, după ce păcălisem moartea cu un centimetru, l-am desenat în salonul cu paturi fără saltea de la etajul infirmeriei din Institutul de Cadeți. Era chiar acolo, în fața mea, deasupra unui pat străin!
***