La poalele munților se văd deja clădirile orașului învăluite în ceață. Mereu e puțină ceață acolo în diminețile de primăvară. Ajung. Am călătorit toată noaptea fără să scot un cuvânt. Cetățeanul cu servieta a stat nemișcat în aceeași poziție tot timpul, cu mâinile pe servietă. Femeile cu revistele au adormit la un moment dat una pe umărul celeilalte. Una a sforăit, încet, și a spus câteva cuvinte.
Se vede gara.
Trenul încetinește și se oprește în scârțâitul saboților.
Mă reped la geam și mă uit lacom dintr-o partea în alta a peronului cu speranța absurdă că poate Melinda este pe undeva pe acolo și mă așteaptă să cobor și să ne îmbrățișăm. Dar nu, nu este. Sunt doar vreo trei patru oameni în vârsta care se salută cu niște copii. Cobor treptele din lateralul gării și ies în stradă, lângă stația de taxiuri. Nu mă grăbesc deși inima în mine bate ca nebună. Ce o să se întâmple? Mă mai uit o dată în jur cu speranța absurdă că poate am să văd pe undeva pe lângă blocuri, parcată, mașina roșie a Melindei iar înăuntrul ei pe ea făcându-mi cu mâna. Sunt vreo două mașini roșii dar niciuna nu este a ei. Călătoria a fost lungă, nu am închis un ochi toată noaptea, sunt ca după beție dar aerul ăsta tare de munte și lumina curată și limpede a dimineții îmi fac bine. Se simte că a plouat de curând.
Mi-e groaznic de frică de ce se va întâmpla.
Și asta doar pentru că în cea mai secretă cameră a ființei mele, în loc să îmi doresc să îmi iau bagajele cât mai repede și să dispar de lângă femeia asta care mă neantizează, eu de fapt sper că tot coșmarul ăsta absurd cu despărțirea, cu bagajele, cu plecatul pentru totdeauna, se va termina în următoarele minute și tot cataclismul afectiv care mă dărâmă puțin câte puțin o să înceteze. Că voi ajunge acasă, că o să ne strângem în brațe și pe urmă o să mergem împreună la piață să luăm ceapă verde, lapte și brânză telemea. Iar eu, pe urmă, am să dau cu aspiratorul prin toată casa și am să duc gunoiul.
Mă sui într-un taxi.
A băut prea mult și se simte extrem de nedreptățit că trăiește într-un mediu care nu îi apreciază nici a mia parte din calitățile lui. Totuși, îmi dau seama că, în felul lui, tipul ăsta este remarcabil. A băut vreo trei sticle de vin și încă are coafura intactă. Iar consoanele în cuvinte, sunt toate la locul lor. Doar că nu poate să își mai țină gura. Kusa, prietene, e futere de futere, e numai pentru cei mai inițiați dintre inițiați. Îmi dau seama cât de familiar mi-a devenit orașul ăsta privind prin parbrizul lateral al taxiului. Am senzația aceea specială de relaxare și confort pe care o simți când ajungi acasă, venit de undeva de departe. De parcă aș veni acasă. De parcă aș veni acasă. Înțelegi, a venit acum câțiva ani în orașul ăsta, de undeva de prin Sud, o femeie. Una bună de tot. Țâțe la ea, cur ca o bomboană, buze de negresă, tot ce vrei. Femeie, înțelegi? Să fuți la ea până ți se mișcă măselele de minte, înțelegi? Una, Namora. Nu ai de unde să o știi… Era măritată, și cred că și acum e dar bărbat-su, un suge-carici care, ca toți fraierii din lumea asta, se credea cel mai deștept, e la mititica de vreo zece ani. Cică pentru că violase o minoră. Aiurea! Înțelegi? Cum să violezi o minoră când ai lângă tine o femeia ca asta pe care doar când o vezi îți plânge pula pe nas? Aiurea! Furase bani cu lopata dintr-o regie din asta de stat, să îi ia blănuri lu asta. Și l-au filat ăștia și l-au dat în gât. Și femeia asta, după ce băieții l-au ascuns la Mititica pe Țăndărică, a venit aici și a început să trăiască, tată. Înțelegi? Și, printre altele, a făcut și Kusa! Namora asta a făcut Kusa. Eleea Namora. Da, da, ăsta e numele ei întreg. Eleea Sanusa Namora. Taxiul o face la dreapta, intră pe strada pe care locuim și, la o sută de metri în față văd blocul galben și lung al Melindei. Două senzații simultane, una de bucurie și una de mortificare mă pătrund brusc în toată ființa, ca un drog cu efect instantaneu. Uite biserica în construcție, uite alimentara de la care luăm pâine și cafea. Erau o gașcă de trei sau patru curve, bune tare, și fiecare își făcea treburile ei dar o dată la câteva săptămâni se strângeau și făceau Kusa. Una era Amalia, o blondă cu cur de oțel în care, dacă nu erai atent, puteai sa-ți rupi pula, mai era Melinda, asta care trebuia să vină în seara asta aici să îi trag muie, și încă una, pe care eu nu am văzut-o niciodată, Irene. Asta, Melinda de care zic, are o agenție imobiliară și are zeci de apartamente pe mână, unele nevândute de ani de zile. Kusa era o cameră goală, plină cu nisip pe jos într-un apartament. Ele ziceau că e insulă. Insula lor. Insula Kusa. O poveste inventată de curva asta de Eleea cu ceva despre mama ei care în tinerețe trăise cândva pe o insulă de nisip, undeva în Sud, ceva cu un maimuțoi păros. Asta chiar că nu o știu prea bine. O aiureală de-a ei, judeci. Și știi ce făceau fetele? Își alegeau de pe net câte unul, total necunoscut, și îl aduceau aici în camera aia, și îl futeau până nu mai rămânea din ăla decât urma unde avusese pulă. Dar aveau o condiție: să fie înalt și păros și să aibă în jur de cincizeci de ani. He he… Taxiul merge, se apropie de bloc. Mi-e atât de frică să dau din nou ochii cu Melinda. Și începe să se întâmple ceva. Îți dai seama ce pleașcă pe ăla pe care-l culegeau astea? Futai de la dumnezeu, tată! Mai sunt vreo douăzeci de metri până la scara noastră și ceva se întâmplă. În fața scării, în lungul gardului viu care mărginește aleea mi se pare că văd ceva care nu, nu are cum și de ce să fie acolo. Mă cuprinde un tremur bolnăvicios. Taxiul a ajuns. A oprit chiar în fața scării. Mă uit halucinat prin parbriz la obiectele înșiruite pe alee în lungul gardului viu. Șoferul așteaptă să plătesc și să cobor.
– Gata, domnu, am ajuns.
Plătesc și cobor.
De o parte și de alta a scării blocului, înșirate în lungul aleii sau puse unul peste altul, sunt bagajele mele. Sacii mei de rafie, rafturile de lemn, pantofii, hainele, obiecte de-a valma, unele din ele acoperite cu o folie de plastic, altele goale spre cer. Mă opresc. Mă uit la obiecte. Mă uit de jur împrejur. Mă uit din nou la obiecte. Mă uit din nou de jur împrejur. Mă uit din nou la obiecte. Mă cheamă Kuppi Gabalt și am 46 de ani. Sunt necăsătorit. Nu am copii. Nu am casă. Nu am acasă. Nu am slujbă. Nu am prieteni. Am făcut studii de valori culturale prerenascentiste și am învățat, pornind de la sumerieni, să fac cartele de interfon cu cod de bare în baza doi. Mă uit din nou în jur. Mă uit din nou la obiecte. Deși știu că sunt ale mele, îmi este frică să le ating. Obiectele astea fac parte dintr-o altă realitate. Dar realitatea aceea, halucinantă și ireală, este tot a mea.
Melinda mi-a scos din casă toate lucrurile și mi le-a aruncat în stradă cât timp eu am îngropat-o pe mama în cimitirul cu magnolii.
Mă cuprinde o panică cumplită. Mă uit iar la obiecte și încep să le ating. Tremur. Sunt umede. Sacii sunt umezi, hainele sunt umede, ziua e și ea umedă. Mă uit din nou de jur împrejur. Mă cheamă Kuppi Gabalt și am 46 de ani. Sunt necăsătorit. Nu am copii. Nu am casă. Nu am acasă. Nu am slujbă. Nu am prieteni. Am făcut studii de valori culturale prerenascentiste și am învățat, pornind de la sumerieni, să fac cartele de interfon cu cod de bare în baza doi. Și acum pipăi cele câteva obiecte ale vieții mele, aruncate în stradă de o femeie care acum câteva zile îmi spunea că mă iubește și că nu știe ce ar face cu viața ei fără mine.
Lucrurile acestea mi se întâmplă acum, aici, mie.
Mă caut prin buzunare și găsesc cartela de interfon făcută de mine. Deschid ușa scării și urc treptele cu inima bătându-mi gata să mă dărâme. Ajung în dreptul ușii. Sun. Nu deschide nimeni. Sun din nou. Niciun răspuns. Sun încă o dată.
– Cine e? se aude prin ușa masivă de fier glasul slab al Alurei. După operație, a slăbit mult, s-a îngălbenit.
– Alura, sunt eu, Kuppi. Deschide ușa, te rog!
– Nu pot, zice ea după ce ezită puțin.
– De ce nu poți, Alura?
– Nu pot pentru că nu am cheie.
– Atunci spune-i lu mami să deschidă, te rog. Spune-i să deschidă ea ușa.
– Mami nu este acasă.
– Dar unde este mami, Alura?
– A plecat.
Asta e o minciună. Mașina Melindei este jos, în fața blocului. Ea nu pleacă niciodată, nicăieri, fără mașină. Trebuie că este chiar acolo, în spatele ușii, lângă Alura.
– Alura, dar trebuie să intru să mai îmi iau din lucruri. Te rog, deschide. Unde a plecat mami?
– S-a dus la Viena, cu nenea Costino.
În interiorul trupului meu se întâmplă ceva grav și dramatic. Sper că nu este un atac de cord.
Asta explică de ce mașina e jos.
– Alura, draga mea, deschide doar cât să îmi iau toate hârtiile. Și plec. Promit că plec.
Se aud niște șoapte. E bunică-sa. A plecat și a lăsato cu bunică-sa.
– Nu pot, nenea Kuppi, că nu am cheie.
Asta e o altă minciună, cheile sunt mereu în ușă pe dinăuntru.
– Alura, te rog, trebuie să intru să îmi iau actele… Te rog, Alura!
Câteva secunde nu se aude nimic. Apoi, din nou
Alura:
– Mama a fost la poliție și a făcut plângere că o bateți. A zis că dacă veniți, să vă luați bagajele și să plecați de aici. Și că nici nu locuiți aici.
– Te rog, Alura, pentru numele lui Dumnezeu, deschide.
Mă cheamă Kuppi Gabalt și am 46 de ani.
A învățat-o și pe copila asta să mintă. Drumul fără întoarcere către neantul vieții…
Alura nu mai răspunde.
Nu mai răspunde nimeni.
Mai bat de câteva ori în tabla tare a ușii. Mai sun de câteva ori la sonerie. Nu se mai întâmplă nimic. Nu se mai aude nimic. O clipă o văd în fața ochilor pe doamna Guinevere, fără nicio legătură, cu bucle mici și halat albastru de casă coborând scările în papucii pufoși. Apoi nu mai văd nimic. Apoi iar văd. Totul pare brusc fără rost și mă simt bolnav. Rămân pe palier, fără rost. Mă uit în jurul meu și mi se pare ciudat că mă aflu acolo. Palierul mi se pare fără rost. Sunt străin de tot și de toate. Străin de femeia asta, străin de casa asta, de copilul ăsta, de palierul ăsta. Străin de mine însumi. Până de curând intrasem de sute de ori pe ușa din stânga. Mă uit la celelalte uși de pe palier. Nu le-am mai văzut niciodată. Nici treptele pe care cobor nu le-am mai văzut niciodată. Cobor. Nimic din ceea ce văd acum nu am mai văzut vreodată. Ajung jos, ies pe treptele din fața ușii de intrare, îmi văd bagajele în stânga și în dreapta ușii. Nu le-am văzut niciodată. Sunt obiecte străine aruncate de-a valma de o parte și de alta a aleii. Trec printre ele și merg mai departe pe alee, o fac la dreapta, ies în strada principală, mă uit în jurul meu cu stupoare, nu recunosc nimic, și merg.
Cineva, o femeie blondă care îmi pare vag cunoscută, mi-a aruncat de la etajul doi viața în stradă, ca pe un gunoi și s-a dus cu nenea Costino la Viena ca să-i sugă pula și să se distreze! În pantalonii ăia cu ștrasuri, strânși pe cur.
Bag mâinile în buzunare.
Las totul în urmă.
Și plec!