Când deschid ochii dimineața și o văd pe Melinda culcată pe perna de alături, frumusețea ei îmi inundă ochii ca înflorirea unui pom fructifer. Dimineața și lumina ei iau chipul Melindei și de aceea diminețile mele sunt frumoase și poartă în ele promisiunea unor fructificări fabuloase, oricare ar fi anotimpul în care mă aflu. Melinda este mică și fierbinte, alintată și fragilă, delicată și pretențioasă și pare o zeiță domesticită care a acceptat să împartă patul și destinul cu un pământean. Pământeanul sunt eu.
Acesta care se uită acum la el însuși în oglinda din baie ca la un alt eu, experimental.
Pentru Melinda, aproximarea exactității unui răspuns sau a unei relatări nu echivalează deloc cu conștiința inexactității ei. Urmarea este că ea poate să spună orice, despre ea sau despre alții, fără să fie nici deloc deranjată de inexactitatea a ceea ce spune. Fără, adică, să îi pese dacă ceea ce spune este adevărat sau nu. Ba mai mult decât atât, Melinda poate să povestească o întâmplare care nu a avut loc niciodată și să creadă ea însăși că este o întâmplare reală. Să creadă atât de mult în ea încât, după ce a povestit-o, întâmplarea aceea să devină parte din amintirile ei despre sine pe care poate apoi să o repete ca pe o amintire firească de-a ei. Cred că acesta este motivul pentru care, de când m-am îndrăgostit de ea și am devenit obositor de atent la fiecare cuvânt și la fiecare gest al ei, m-a cuprins o neliniște nouă.
Nu mai sunt deloc sigur pe ceea ce spune.
Nu știu dacă ceea ce spune vine din ceea ce a trăit și a simțit ea cu adevărat, sau dacă întâmplările despre care vorbește sunt întâmplate de fapt altcuiva; sau sunt pur și simplu invenții. Sau dacă nu cumva sunt decupate dintr-un film sau dintr-o carte iar ea le refolosește și le confiscă pentru propria ei istorie pe care să și-o facă interesantă.