Rafturile au rămas goale, căscate spre tavan.
Pe jos mai sunt încă hârtii și obiecte mai mici sau mai mari care trebuie aruncate. Îmi văd în colț setul de burghie cu care am găurit pereții când am instalat internetul și televizorul. Parchetul a rămas gol ca un animal jupuit.
Tu ești bun la întins cabluri, la bătut cuie, la pus parchet, mi-a spus ea cu un reproș superior în timp ce se așeza confortabil în fotoliul căruia tocmai îi înșurubasem piulițele de siguranță și deschizându-și contul de email pe care tocmai i-l setasem. Dar, nu ești bun la afaceri! Nu știi să faci bani! Înțelegi?
Și soarbe din cafeaua pe care i-am făcut-o eu exact așa cum îi place ei.
Și dă din umeri.
Așa este, eu am absolvit facultatea de medievistică, secția valori culturale prerenascentiste. Sunt bun la întins cabluri și la cărat mobila iar uneori desfund și țeava groasă a WC- ului care se înfundă din ce în ce mai des pentru că Alurei a început să îi vină ciclul și de la o vreme cotul conductei e plin de tampoane năclăite de sânge. Când nu e WC-ul, repar ușile, ferestrele, pantofarele, birourile, frigiderul, calculatoarele, pantofii, ghiozdanele și orice altceva ce se mai găsește prin casă. Am bormașini, fierăstraie electrice, polizoare unghiulare, ciocane și patenți de tot felul. Cu ele am aranjat apartamentul și l-am făcut funcțional după ce Melinda l-a cumpărat de la inginerul cu balonașe scârboase de salivă în dinți și cu rămășițe de amante în debara.
Scriu cărți despre ceea ce e frumos sau straniu între oameni, dar nu prea le cumpără nimeni. Oamenii cumpără apartamente, orgasme, slugi, frumusețe sau iluzia sănătății. Mergând pe stradă, oamenii vor ca ceilalți să observe imediat cât sunt ei de bogați, cât de bine o duc și cât de bine se descurcă în viață.
Eu sunt diferit.
Mie îmi place să trec prin viață neobservat, iubind mult, în tăcere. Numai cu femeia mea.
Unul câte unul sacii de rafie au înghițit un perete întreg de bibliotecă și l-au transformat într-un bagaj de mână. Va fi al naibii de rușinos și de greu să mă car cu atâția saci ponosiți prin gările țării. Ca un șătrar. Până în Sud e drum lung iar oamenii au obiceiul ăsta se uite la tine după cum îți arată geamantanul. Dacă geamantanul e strălucitor și scump, te tratează de parcă în el ai avea numai bomboane de ciocolată pe care urmează să le împarți cu ei. Trebuie să acționez cât mai repede pentru a nu avea timp să mi se facă rușine de mine și de ceea ce fac. Când mi-e rușine de ceva, nu pot să fac nimic. Când mi-e rușine, vreau să dorm. Ca să îi pot căra în spinare iam umplut numai până la jumătate iar cealaltă jumătate am răsucit-o și i-am sigilat de jur împrejur cu o bandă adezivă groasă. A ieșit la fiecare sac un fel de moț de care am să îi pot apuca și căra în spate. Ce bine că am găsit saci de rafie! Acum pot să plec. Da, pot să plec. Unul lângă altul pe podeaua camerei, pe jumătate răsuciți, sacii mei par ultima vegetație, stranie și periculoasă, ultimul avertisment de dinaintea unui deșert nesfârșit pe care urmează să îl traversez. Adevărul este că tot umplând sacii, am obosit. Dacă aș fuma, acum ar fi momentul să îmi aprind o țigară. Dar eu nu fumez. Cel mai bine ar fi să adorm, chiar în momentul acesta, stând ghemuit pe unul din saci și să dorm mult, mult. Până când scoarța terestră se va fi transformat deja și prin urmare vor fi apărut alte continente, alte mări și oceane, alte păduri și alte animale iar eu însumi voi fi o altă formă de viață, cu o altă memorie și cu alte simțiri. Dar eu nu mai pot demult să adorm. Doar mă întind noaptea în pat și închid ochii lăsându-mă, de bună voie, pradă animalelor care trăiesc libere în mine pe timpul nopții și se hrănesc cu somnul meu. Dimineața când deschid ochii și mă pipăi simt cum din mine lipsesc porțiuni întregi iar pe corp mi se văd urme de mușcături. Nu, nu pot să adorm. Melinda este dincolo, în camera cealaltă, cu fetița, și amândouă se joacă în continuare nepăsătoare cu mărgelele de sticlă din cutia de carton. Chicotesc și le zornăie. Le probează, pe rând, să vadă cum le stă. Și le pun la gât una alteia, se admiră în oglindă, și le scot, comentează, se gândesc cu care dintre bluze sau care dintre rochii le-ar sta cel mai bine. Eu știu că le stă bine oricum, pentru că sunt frumoase. Amândouă sunt frumoase, și Melinda și Alura.
”Pisicuța mea, I’m back in town!”.
Ar trebui să încep să demontez rafturile. Au niște balamale care le articulează și care, odată strânse, le fac bune de luat la subraț.
”Văd că ți-ai schimbat telefonul că nu mai răspunzi. Te înțeleg. Probabil că ți-ai tras iar acasă vreun papagal de acoperire…”
Se pliază ușor, dar sunt de fapt al naibii de grele pentru că sunt dintr-o esență tare. Papagalul de acoperire sunt eu.
”…și ar fi jenant să te tot sune unul și altul”.
Eram proaspăt ieșit de pe băncile facultății și abia așteptam să dau lumea peste cap ca să o pun într-o poziție mai bună. În planul ăsta general, rafturile astea aveau și ele rostul lor.
”I’m back in town și mi-e dor de tine și de buzele tale mici de păpușică sexi și rea, alunecoase, făcute roată pe ce îți place ție cel mai mult la mine.”
Pliate, rafturile ocupă foarte puțin spațiu. Pot fi purtate pe oriunde te-ai duce prin țară. Și da, așa este, este adevărat, Melinda are buzele mici și, atunci când sunt dat cu ruj, sunt foarte alunecoase.
”Tu știi că doar pe tine te iubesc, pisică mică și frumoasă.”
Practic, e o mobilă pe care o poți duce la sub braț.
”Vino joi seara la barul nostru din parc. Te implor! Pe la șapte. Am ceva special pentru tine! Ai să vezi. Te aștept!”
Am să plec, am să mă pierd prin lumea asta și în urma mea întrerupătorul o să rămână nereparat.
”I’m back in town pussy cat!”
Îmi sună telefonul. Nici nu mai știu pe unde este în toată harababura asta. Îl găsesc, căzut într-o parte între Dürrenmatt și Principii de fizică.
– Alo?
– Bună ziua.
– Buna ziua, domnu.
– Sper că am nimerit bine. Am citit anunțul.
Dumneavoastră confecționați cartele de interfon?
– Da domnul meu. Ați avea nevoie?
– Suntem de la Asociația de locatari nr 11 de pe Planetei. Am avea nevoie de vreo sută de bucăți.
***