Mă așez pe scaunul din bucătărie și ochii îmi cad pe legătura de chei a Melindei pe care ea a pus-o acum pe pe colțul mesei.
Pe același inel are atașată și cartela de interfon cu care deschide ușa de jos atunci când vrea să intre în scară. Le iau în mână și mă uit la cartela de interfon. E un dreptunghi de plastic transparent care are în interior o succesiune de bare negre. Unele mai groase, altele mai subțiri. Le răsucesc pe o parte, pe cealaltă, mă uit la ea în lumină, o pun pe masă, o iau iar în mâini. Undeva lângă orificiul pentru inel are scrise câteva cifre. Doamne, cât mă chinuie lipsa obiectului ăsta când trebuie să trec prin butoiul cu urină de pisică moartă. Mă uit la el cu atâta atenție încât atenția mea se transformă într-o formă penetrantă de ură.
Și atunci, dintr-o dată, se întâmplă ceva straniu în mintea mea.
Când urăști, la fel ca atunci când iubești, mintea îți lucrează în moduri de neînțeles și aduce la suprafață lucruri de dincolo de propria ta memorie sau înțelegere. Fac un pas lateral din lumea noastră zecimală și trec în algebra booleană. Dintr-un divertisment, cândva, de mult, de foarte mult timp, aproape copil, fascinat de sistemul de numerație al babilonienilor care numărau numai până la șase, studiasem bazele de numerație. Și, evident, ajunsesem și la cea binară și la algebra booleană care o folosește! Mă uit la cartelă ca la o bucată de urină solidificată, cu ură și dezgust! Ceva straniu, aproape dureros, se întâmplă în mintea mea. Și în clipa aceea, ura mea, concentrată ca o rază laser, topește dintr-o dată misterul succesiunii de bare. Într-o clipă, pornind de la babilonieni, trecând prin minimizarea termenilor în algebra booleană și ajungând la efectul fotoelectric în semiconductori, mintea mea reface, într-o singură fracțiune de clipă, tot secretul și tot procesul de construcție al cartelelor de interfon. Mă foiesc puțin în scaun. Ce ciudat mă simt… Începând din clipa aceasta știu să fac cartele de interfon. Sunt bucuros! Ah, cât de bucuros! Ba sunt chiar mândru de descoperirea mea!
Strig:
– Melinda, am aflat tot ce trebuie despre cartelele de interfon! Înțelegi?
Ea se uită prin niște hârtii și pare că face niște calcule. Tocmai au venit niște facturi de plată. Nu zice nimic.
– Acum știu să fac orice cartelă de interfon, înțelegi? repet eu de parcă ea nu m-ar fi auzit.
– Păi să mai faci una că știi că nu avem decât două, zice ea în timp ce folosește calculatorul de buzunar.
Nu pare nici să o entuziasmeze nici să o intereseze prea mult descoperirea mea. Ea mă desconsideră pentru că nu știu să câștig bani, așa cum câștigă ea. Deși în ultima vreme am înțeles că vânzările merg din ce în ce mai greu. Că o să vină un fel de criză.
Nu-i nimic. Chiar acum am să îmi fac singur o cartelă de interfon.
Mă ridic de pe scaun, mă duc la biroul meu înghesuit într-un colț de sufragerie și, din materialele pe care le găsesc prin sertare, îmi fac singur o cartelă de interfon!
Primitivă.
Cobor repede treptele până jos la intrarea în scara blocului, bag cartela în fanta interfonului, și, cu inima cât un purice, trag de ea în jos.
Ușa s-a deschis într-o clipă!
Funcționează perfect!