Capătul lumii nu este departe.
Este pe o insulă la care, ca să ajung, trebuie mai întâi să mă îmbarc pe feribot la Iarmita, să traversez o mare și pe urmă să cobor în portul din Kermala.
Feribotul a sunat din sirenă și s-a desprins de chei, mare ca un cartier care s-a rupt dintr-un oraș și a plecat pe apă cu tot cu mașini și locuitori. Portul și linia albă a acoperișurilor din oraș au rămas în urmă, desenate pe cer. Munții de pe insulă par la o aruncătură de băț dar acesta e doar un șiretlic prin care lumina îți obișnuiește ochiul cu depărtarea și așteptarea. Mașina mea galbenă e în burta feribotului printre alte camioane și microbuze. Ies pe covertă și mă uit în jos, peste balustradă, ca să văd apa. Apa se despică, se înspumează și face valuri iar și iar, ca și cum feribotul ar aluneca pe loc.
Din cauza aceasta, distanța până la munți pare mereu neschimbată.
Dar, pe nesimțite, contururile devin mai clare, munții se fac mai mari, apa, care la țărm e verde, se face albastră și, după cinci ore de mers, încep să se vadă contururile întunecate ale celor două fortărețe care străjuiesc intrarea în portul din Kermala. Când le văd, deja mă simt mai bine, ca și cum aș începe să mă recuperez după o boală confuză, nenumită, pe care o purtam de multă vreme în corp.
Coverta s-a aglomerat, toată lumea vrea să stea la aer și se fâțâie încoace și încolo. Briza fâlfâie buclele femeilor și le răcorește la subsuori. Motoarele bâzâie uniform. La barul din prova au început să servească mâncare, cafele, sandvișuri, bere, răcoritoare. Merg și îmi cumpăr o răcoritoare acidulată. Văd o masă liberă lângă balustradă și mă așez pe unul din scaunele ei tocmai la timp. În același moment în care trag eu scaunul, un bărbat brunet și o femeie blondă trag și ei alte două scaune, din cele patru, și se așază la aceeași masă cu mine. Femeia îmi zâmbește în semn că e în regulă, că avem adică loc toți trei, și ne așezăm. E grăsuță, cu o față rotundă și început de gușă, îmbrăcată într-o rochie albă de in, fără mâneci, largă și subțire. A așezat o sticluță pe masă. Bărbatul este solid, cu umeri lați și picioare puternice, cu părul negru tuns scurt și egal. Are o figură serioasă, preocupată.
Ea se uită la mine, bărbatul se uită în tăblia mesei.
Femeia întinde mâna, proiectată pe albastrul apei, și se prezintă afectată, ca în romanele de altă dată:
– Eu sunt doamna Bianca, manager de transport, zice ea.
Pare că brațul ei iese direct din mare. Apoi îl arată pe bărbatul de lângă ea și spune: El e domnul Negru. Salvator montan.
Ne strângem mâinile. Le zic și eu cum mă cheamă. Doamna Bianca râde, de parcă de faptul că am făcut cunoștință acesta ar fi fost comic. Apoi ia sticluța de pe masă și își pulverizează un lichid pe mâini. Briza adie plăcut și îi flutură zulufii blonzi. Domnul Negru îmi strânge mâna și apoi își lasă din nou privirea în tăblia mesei, ca și cum îl întrerupsesem din ceva important. Salvator montan, mă gândesc… Pe cine o să salveze el aici, pe mare? Doamna Bianca își pune geanta pe masă, o deschide și scoate din ea o altă gentuță, mai mică. O deschide și pe aceea și din ea scoate o oglinjoară și un ruj cu care, privindu-se în oglindă, se dă pe buze de la un capăt la altul. Se privește în oglindă până i se pare că se recunoaște îndeajuns, din față, din profil, și apoi o închide. Întinde botul înainte, ia o poză cinematografică și zice:
– Sunt divă, nu?
Și izbucnește în râs.
Nu zic nimic. Nu știu ce ar trebui să spun. Și pentru că nu primește nicio încurajare de la mine, ea se întoarce spre domnul Negru.
– Spune tu, Negrule, nu sunt eu o divă?
Domnul Negru dă din cap afirmativ, fără să îți ridice ochii din tăblia mesei.
– Știam, zice ea liniștită, și își bagă la loc gentuța mică în geanta mai mare.
Se întoarce spre mine și, după ce își aranjează un pic părul, mă întreabă amical și firesc:
– Unde mergeți?
Este o conversație de călătorie, așa cum se întâmplă să ai în tren sau în avion cu vecinii de scaun. Conversații care nu înseamnă nimic și pe care le uiți în secunda când ai coborât pe peron sau ai ajuns în aeroport. Oameni pe care nu îi mai vezi niciodată.
– La Mavua, zic.
– La Mavua?! se miră ea și bate din palme. Doamne, dar ce căutați în pustietatea aceea?
Râde un pic, și, după ce se potolește, bea câteva înghițituri dintr-o sticlă cu suc de portocale pe care domnul Negru o poartă la brâu într-un suport special. După ce bea, o pune pe masă. Zice:
– Și noi mergem în zonă!
Domnul Negru ia sticluța, șterge cu un șervețel umed urmele de ruj rămase pe buza sticlei, îi înșurubează dopul peste sucul rămas și o pune la loc în suportul special de la brâu.
Nu știu dacă coincidența asta mi se pare fericită.
– La Mavua, da, zic.
– Și ce o să faceți acolo? Mare lucru de făcut prin satul ăla nu e, zice ea. Iar după ce face o pauză scurtă, își modulează vocea, o coboară și adaugă cu subînțeles: Asta, doar dacă nu cumva mergeți și prin celelalte insule mici.
– Nu, nu mă duc, zic. Nici nu știam că sunt mai multe insule. Știam de una doar. Sunt multe?
Dar doamna Bianca face cu mâna prin aer un semn ca și cum acesta nu era un subiect care merita discutat.
– Vreo două, trei, pierdute pe mare, aproape pustii. Noi mergem pe una pietroasă și plină de măslini bătrâni, pe care traversează de două ori pe săptămână un feribot cu oameni singuratici.
Și pe urmă tăcem.
– Eu nu merg pe insula aceasta, zic, într-un târziu.
În loc să zică ceva, doamna Bianca râde.
Râde firesc, din toată inima, ca și cum aș fi spus ceva foarte nostim. Domnul Negru rămâne serios, cu privirea lăsată în tăblia mesei. Briza suflă pasagerilor prin păr. De fapt nu mă interesa deloc ce spunea femeia aceasta.
– De unde sunteți, mă întreabă ea, neabătută.
– Din Nargo, zic.
– Din Nargo?! Și noi tot din Nargo suntem!
Și spunând asta, își dă iar capul pe spate și râde fericită. Femeia asta nu mi se pare, zău, chiar în toate mințile.