Ziua a șasea
Dar teatrul s-a dovedit ultimul loc în care ar fi trebuit să mă duc. Și nu pentru că sala era la fel de aglomerată cum fusese biserica cu o zi înainte, ci pentru că piesa care se juca pe scenă era o comedie despre un bărbat de cincizeci de ani care se îndrăgostise de o fată de douăzeci.
Toată sala se zguduia de râs la replicile prostului ăla bătrân care se îndrăgostise. Era târât prin situații ridicole care îl făceau de râs și făceau ca dragostea lui să pară dezgustătoare.
Irene strălucea!
Un colier de aur la gât, dus în jos pe decolteul rochiei de catifea verde, și cizmele, ascuțite la vârf și mulate pe pulpă până sub genunchi, o făceau cea mai frumoasă dintre toate femeile care defilau prin foaier. Iar când s-a așezat la bar, picior peste picior și a cerut un pahar cu șampanie, Irene era cea mai reușită divă a epocii vintage, întruchipată acum doar pentru mine.
Nu mă interesa nimic altceva.
Însă, după ce luminile s-au stins și a început piesa, încet-încet am început să înțeleg despre ceera. Și după cum subiectul piesei se dezvolta, lumea râdea din ce în ce mai mult și mai tare. Râdea și Irene. Stătea pe scaunul din dreapta mea și râdea din toată inima, cum nu o mai văzusem niciodată. Avea o punguliță cu caramele din care lua din când în când și, de atâta râs, era să se înece cu una. Sala aplauda și râdea în hohote pentru că un nenorocit de cincizeci de ani se îndrăgostise de o femeie cu treizeci de ani mai tânără decât el. Și toată lumea râdea să se prăpădească de prostia lui.
Alesese, oare, Irene într-adins piesa aceea la care să mergem? Diferența de vârstă dintre cei doi de pe scenă era aceeași ca între noi doi, cei din viața reală. Pusese ea la cale momentul acesta? Voia, prin asta, să îmi spună ceva? Nu știu. Și nici nu cred, dar mă simțeam din ce în ce mai stânjenit. Pe la mijlocul piesei, am simțit că îmi dau lacrimile. Dar nu pentru bărbatul de cincizeci de ani de pe scenă, ci pentru mine, cel care aveam patruzeci de ani, maximum patruzeci și cinci și care o țineam de mână în întuneric pe femeia cu treizeci de ani mai tânără. Acum era momentul cel mai potrivit să împlinesc treizeci de ani. Sau treizeci și cinci. Sau treizeci și opt. Și să mergem la restaurant să bem un pahar cu șampanie ca să sărbătorim. Dar eu împlineam șaizeci și unu peste câteva luni. Toată sala râdea de mine și dragostea mea era un motiv de distracție pentru care cei de acolo plătiseră pe biletul de intrare jumătate din cât plătisem eu pentru biletul de avion.
Ce să fac?
Chiar dacă ei râdeau și mă batjocoreau, eu nu mă puteam închipui trăind fără Irene. Și eram gata să trec peste toate principiile mele și să trăiesc așa, luat în râs și arătat mereu cu degetul, doar ca să fiu împreună cu ea.
Când piesa s-a terminat și în sală s-au aprins din nou luminile, toată lumea era mulțumită că pe scenă lucrurile se aranjaseră corect. Amorezul de cincizeci de ani rămăsese cu buza umflată iar tânăra de douăzeci își găsise un iubit tânăr în brațele căruia să doarmă până la spectacolul următor. Eram stânjenit și mi se părea că lumea se uita la mine și își dădea coate. Îmi era rușine să mă uit la Irene. Am ajutat-o să își ia haina și am pornit-o încet spre ieșire, cu ochii în pământ. Din mers, Irene s-a uitat la mine și m-a întrebat:
– Ești bine?
Am început să aud melodii care erau la modă pe vremea când eram copil. Mergeam cu ochii în pământ și îi vedeam pe părinți așezați pe canapeaua din sufragerie uitându-se cuminți la televizor. Mama cu mâinile în poală, tata rezemat de speteaza canapelei cumpărată în rate. Lumina televizorului ne juca pe față și ne făcea de argint. Și camera se umplea cu o voce de femeie care cânta și îi emoționa. Și pe mine mă emoționa, deși nu știam de ce. Apoi vocea se schimba, cânta altă femeie, coafată altfel și mai în vârstă, care mergea altfel pe scenă, cu altfel de rochie. Cânta un cântec de dragoste. Apoi venea altă femeie. Apoi un bărbat tânăr, îmbrăcat de sus până jos în negru ne umplea camera cu un cântec de dragoste. Toate erau despre dragoste și toate erau la modă. Lumea le fredona. Eram în foaier, și în sufrageria din Capasteros cânta o femeie, despre care tata spunea că e frumoasă, și umplea sufrageria cu o romanță despre iubiri trecute și tinereți pierdute. Mama ofta din când în când, tata făcea comentarii. Părinții erau tineri, dar eu nu înțelegeam timpul decât dinspre nevoile mele de copil și, pentru că ei nu se mai jucau jocurile pe care le jucam eu cu băieții de la scara cealaltă, mi se păreau deja bătrâni. Eu îi iubeam și îmi dădeau lacrimile de ciudă că îmbătrâniseră și că stăteam acolo degeaba și nu puteam să fac nimic pentru ei. Nici măcar să le aduc tinerețea înapoi, ca să se mai joace și ei de-a urma scoate turma, sau de-a cowboy-ii și indienii, sau pac-pac! Și nu înțelegeam ce înseamnă să ai adică o soră, cum aveam eu, care se juca de-a bușilea pe la piciorul mesei și râdea de una singură pe acolo pe sub masă.
– Sunt bine, da.
Apoi am ieșit în ploaia măruntă și am luat-o spre stația de metrou. La ieșire, l-am văzut coborând pe treptele teatrului pe Kaniko. Nici măcar nu am tresărit și nici nu m-am mirat, de parcă era normal să fie acolo. Trecuseră mai mult de douăzeci și doi de ani de când fusese trimis în pușcărie și trebuie că între timp se liberase. Probabil că emigrase și el în țara aceasta umedă și rece. Mi se părea firesc să îl văd, cu atât mai mult cu cât avea gulerul pardesiului ridicat să nu îi intre ploaia pe ceafă și își dădea cu mâna prin părul tuns la fel ca pe vremea în care nu împlinise încă optsprezece ani. Arăta foarte bine. Părul îi era la fel de negru și sârmos, tăiat scurt, exact cum îl avea în sala de judecată. Mergea la braț cu o doamnă a cărei față era pe jumătate acoperită de o pălărie elegantă.
Mi-am întors ochii de la el și am încercat să o iau de mână pe Irene, dar ea s-a ferit și, în loc să îmi dea mâna, și-a băgat-o în buzunarul hainei.
Am mers în tăcere până am ajuns la stația de la Grădina Plăcerilor și acolo am coborât pe scări la peroane. Nu am așteptat decât câteva minute până a venit un tren. Lumea s-a mișcat spre ușile deschise ale vagoanelor, ne-am înghesuit și am încăput toți înăuntru. Pe mine, aglomerația m-a împins într-o parte, până am ajuns cu fruntea lipită de un geam. S-a auzit semnalul că se închid ușile. Apoi ușile s-au închis și trenul s-a pus în mișcare, silențios. Eram cu fruntea lipită de geam și mă uitam afară, spre peronul de la linia cealaltă. Îmi suna în urechi o romanță potrivită pentru fraierul ăla din piesa de teatru care rămăsese cu buza umflată și cu inima trecută prin mașina de tocat. Aș fi vrut să știu ce s-a întâmplat cu el după sfârșitul piesei.
Dar am tresărit.
Din mersul trenului, am văzut-o pe peronul vis-a-vis pe doamna Bianca. Alături de ea era Domnul Negru cu o figură preocupată. Nu îmi venea să cred. Cum se putea întâmpla așa ceva?! Ce Dumnezeu să caute ei aici? Îi confundam, probabil. Poate că nu erau ei, doar o pereche care semăna cu ei și care așteptau trenul în direcția opusă. Se uitau spre garnitura în care eram eu. În fracțiunea de timp când fereastra de care eram lipit cu fruntea a ajuns în dreptul lor, femeia a avut timp să mă vadă și să mă recunoască. Ea era! Doamna Bianca. A început să râdă și să îmi facă bucuroasă semne cu mâna. Cred că și spunea ceva dar nu puteam să aud nimic prin geam și nu nici să îi citesc pe buze ce spunea nu am putut. Am vrut să îi salut și eu dar, din cauza înghesuielii în care eram prins nu am putut să îmi ridic la timp mâna.
Trenul a luat viteză și a început să huruie, peronul lor a rămas în urmă, oamenii s-au făcut din ce în ce mai mici și în câteva secunde am dispărut cu totul în tunelul negru. I-am lăsat în urmă pe peronul din Grădina Plăcerilor iar noi am plecat mai departe, spre Marco Polo, pe sub pământ.
***