Din avion se vedeau mori de vânt cu palele lungi și albe ale elicelor încremenite în diverse poziții ale învârtirii. Dedesubt nu se mișca nimic. Case și străzi de turtă dulce. Avionul se apropia de pământ. Obiectele de pe sol deveneau mai mari și mai ușor de distins.
Aterizam în câteva minute.
Urma, să ne vedem în carne și oase, prima dată!
Coboram din nori în punctul zero al unui destin proaspăt pe care să îl începem împreună. Aveam patruzeci de ani. Maximum patruzeci și cinci. Aveam în fața mea tot timpul să trăiesc o altă viață, încărcată firesc cu evenimentele principale ale unei vieți.
Dar Irene nu era acolo.
M-am uitat după ea în toate părțile în aeroport, dar nu am văzut-o nicăieri. M-am ridicat pe vârfuri să mă uit peste capetele celorlalți, am făcut de vreo două ori turul sălilor. M-am uitat cu atenție la fiecare femeie. M-am uitat la ceas gândindu-mă că poate nu era ora potrivită. Dar avionul nu ajunsese nici mai devreme, nici mai târziu decât trebuia.
Atunci m-a trecut un gând prostesc.
M-am gândit că totul se petrecuse doar în mintea mea și că Irene de fapt nu exista. Că, odată ajuns pe aeroportul din Babilon, ajunsesem de fapt la capătul imaginației și că de aici încolo începea o realitate simplă, fizică în care eu nu eram decât un individ oarecare care ajunsese într-un loc în care chiar nu avea ce căuta sau ce face.
M-am mai învârtit o vreme prin sălile aeroportului uitându-mă din când în când la vârfurile gălbui ale bocancilor mei și în cele din urmă am ieșit. M-am luat și eu după ceilalți și am ajuns în stația de unde se lua autobuzul spre oraș. Era zece dimineața aici, în țara Irenei, și era frig. Cerul era senin, începutul de toamnă era cald, dar mie mi se părea că e frig.
I-am lăsat pe ceilalți să o ia în față iar eu m-am așezat pe zid de piatră, cu soarele în spate. O jumătate a mea era cuprinsă de teama că Irene nu va mai apărea și că nimic nu era real, cealaltă jumătate era plină de speranța că mă voi întâlni femeia tânără și frumoasă care mă iubește.
Nimic din lume nu se compară cu sentimentul că cineva te iubește și te vrea doar pentru ceea ce ești. Și că te așteaptă.
Vorbisem cu Irene cu o seară înainte și stabilisem că mă așteaptă în sala de așteptare. Nu fusese vreo invenție a minții mele, vreo halucinație sau vreun vis, pentru că aveam conversația păstrată în telefon. Telefonul a făcut o dată bip, și a pornit roamingul. Aș fi putut să o sun, dar Irene îmi spusese că factura ei de telefon era comună cu a Preacuviosului și că ar fi mai bine ca el să nu-mi vadă numărul pe desfășurătorul de convorbiri. I-am dat dreptate.
Apoi a apărut un autobuz și toată mulțimea de oameni cu genți și geamantane a tresărit și s-a mișcat ca un singur animal cu multe picioare înspre locul unde urma să oprească. Autobuzul a oprit și a urmat o buluceală. Unii au coborât, alții au urcat. Nu am avut timp să simt nimic deosebit pentru că, exact în momentul în care autobuzul a pornit și a început să se îndepărteze, am auzit telefonul. Era bip-ul de pe Messenger. M-am uitat. Era un mesaj de la Irene:
– Sunt în autobuz, spunea ea.
Eram atât de emoționat încât nu am înțeles ce voia să spună.
– Autobuzul tocmai a plecat, i-am răspuns, îngrozit de gândul că ea era în autobuzul care tocmai plecase iar eu nu o văzusem.
– Ajung în cinci minute.
Și, într-adevăr, după cinci minute, a apărut un alt autobuz care a oprit exact în locul în care oprise și celălalt. De unde stăteam, vedeam foarte bine cine cobora sau urca. De fapt nu mai urca nimeni, toți coborau și nu se mai înghesuia nimeni pentru că pasagerii din avionul cu care venisem plecaseră cu primul autobuz. Săreau din autobuz unul după celălalt femei și bărbați, unul câte unul, fiecare cu o geantă pe umăr sau cu o sacoșă în mână. Stăteam cu ochii ațintiți pe ușa din față și din autobuz coborâseră între timp oameni singuri, familii, neamuri, popoare. Și continuau să coboare. Mulți. Foarte mulți. Mereu cobora cineva. Doar Irene nu cobora și nu apărea.
Dar, până la urmă, a apărut și a coborât și ea.