-Băi, băi, atenție, vine Hașdoio!
Asta înseamnă că pe platou trece profa de chimie. Asta e porecla ei. E într-o bluză dintr-un material moale și transparent, prin care i se vede sutienul iar fustița galbenă și scurtă până la o palmă deasupra genunchiului, e largă și flutură de zici că la fiecare pas o să i-o ridice vântul și or să i se vadă chiloții. Dacă îi are. Eu îmi doresc foarte tare să nu aibă chiloți pe ea. E super, femeia asta! Doamne ce aș mai fute-o! Dumnezeule! E super-super! Ne-am oprit să o așteptăm să treacă și să o salutăm. Regulamentul ne obligă să salutăm orice profesor dar în cazul ei o facem doar ca să o vedem de aproape și să îi respirăm aerul pe care îl lasă în urma ei. Ea trece pe lângă noi și în momentul în care ne ducem mâinile la bonetă și îi dăm salutul milităresc, ea se întoarce spre noi si ne zâmbește cu multă prietenie. Ne uităm la ea cum se depărtează și ochii tuturor sunt ațintiți drept în curul ei care culisează încoace și încolo, mecanic si fermecător.
Stupko, care are multe femei la activ, își revine primul din forma aceasta de transă colectivă și, după ce își îngroașă vocea, se întoarce spre noi și ne zice la toți:
– Ce pula mea vă uitați, mă, așa? N-ați mai văzut un cur de maimuță? Hai, toată lumea pe teren la exerciții!
Adevărul este că așa cur de maimuță nu am mai văzut. E un cur super, super, super!
Super!
Însă e greu de determinat dacă curul dumnezeiesc al domnișoarei de chimie a avut, în schema cerească a acelei dimineți aiuritoare de mai, vreo influență asupra lucrurilor incredibile care urmau să se întâmple la numai câteva minute după trecerea ei pe platou.
– Astăzi fac și eu gigantica! zice dintr-o dată Pitka, hotărât.
– Du-te bă de aici! face Sulițașul, la mișto.
– Punem pariu?
– Punem!
În spatele Blocului de Învățământ sunt două terenuri de handbal, unul de baschet și unul de tenis, iar pe margini, fixate cu șuruburi care pătrund adânc în pământ, sunt aparate de gimnastică. Bare fixe pe care poți să faci tracțiuni sau să te dai peste cap pe ea până te ia amețeala, paralele galbene din lemn, lustruite, la care ne lucrăm brațele și umerii, saci de box în care să dai până cazi lat, frânghii de cățărat, gantere și greutăți de ridicat… Când avem timp liber venim aici să facem exerciții și să tragem de fiarele astea în toate părțile. Și când terminăm, fiecare merge la oglinzile din spălător să se uite pe furiș dacă i s-au mai umflat mușchii. Dacă se transformă, adică, din băiat în bărbat.
În sculă țeapănă, adică.
– Hai, Dengu, fă-ne câteva figuri. Poate învățăm și noi ceva până la urmă.
Suntem vreo șapte și ne facem de lucru aici lângă bara de oțel, flexibilă și strălucitoare. Pe partea unde e frecată de palmele celor care s-au agățat și s-au frecat de ea de-a lungul timpului, e lucioasă ca argintul. În fața ei e o groapă cu nisip unde se fac aterizările. Dincolo de groapă sunt două bare paralele dintr-un lemn tare și lustruit pe care facem figuri acrobatice și de forță.
– Băi, tată, bă, ce bună e, mă, asta de chimie, face Sulițașul dezbrăcându-și vestonul subțire de la uniforma de vară și aruncându-l, cu ciudă, pe iarbă. Pe urmă își desface și nasturele de la gât al cămășii și mai zice o dată: Crimă!
– Ia zi, cum ai fute-o? îl întărâtă Gibo și mai mult.
Sulițașului însă, Gibo i se pare un idiot.
Așa că se întoarce spre el și îi descrie cum ar fute-o, dar fără prea multe detalii și fără prea mult chef. Mai mult dintr-o obligație colegială. Consideră că acestea sunt lucruri prea personale ca să i le spună oricărui prost.
Îi spunem Sulițașul pentru că are părul creț și e negricios iar buzele îi sunt groase și fălcile bucălate ca la ăia din Africa care umblă prin junglă în curul gol și vânează maimuțe și păsări colorate cu sulițe și sarbacane otrăvite. El și-a luat porecla în serios și și-a făcut o suliță pe care o poartă peste tot după el. E un pic mai groasă decât degetul meu mare și un pic mai lungă decât este el de înalt. Habar nu am unde a găsit un băț așa lung și potrivit, cred că l-a șterpelit de pe la magazia de materiale sportive, dar asta e treaba lui. Sunt nedespărțiți. A ascuțit-o așa de bine încât poate străpunge cu ușurință un om, iar în șanțul subțire pe care i l-a crestat cu baioneta sub vârf, i-a potrivit un șnur împletit din trei fâșii subțiri de piele și care, la capăt, are prins în împletitură o bucățică de mătase roșie. El la latină e bâtă dar la mijlocul suliței, tot cu vârful baionetei, a scrijelit niște cuvinte luate din manualul de latină. ”Amor vincit omnia”. Habar nu are ce a scris.
Ne dăm toți vestoanele jos și rămânem doar în cămășile sinilii ca cerul, de bumbac, și pantalonii subțiri de doc.
-Ia zi, Cârlig, ai fute-o și tu pe Hașdoio? îl întreabă Kaniko, la mișto.
Dar Cârlig, pentru că întrebarea aceasta îl intimidează mai mult decât poate el suporta, nu zice nimic. Zâmbește enigmatic și nervos și se uită peste gard, spre munții din depărtare, să nu îi vadă nimeni ochii.
E o zi minunată.
Stolul de porumbei, care s-a cuibărit în podul Blocului de Învățământ, tocmai și-a luat zborul și trece acum fâlfâind peste capetele noastre ca o escadrilă în miniatură care lasă în urma ei o răcoare plăcută. Dincolo de gardul înalt care înconjoară Cazarma, se văd munții și crestele lor încă înzăpezite.
E o zi minunată.
Dengu bagă mâinile în cupa cu praf alb și pe urmă închide și deschide pumnul de câteva ori ca să își încălzească degete. E oxid de magneziu. Nu știu la ce e bun dar am văzut că toți gimnaștii îl folosesc. Pe brațele lui, mușchii alunecă în sus și în jos ca niște viețuitoare care îi trăiesc sub piele și din care el își trage puterea de gimnast. Se agață de bară și începe să facă ridicări și îndoiri, balansuri și răsuciri, ca și cum în locul în care este plantată bara de oțel nici nu ar exista niciun fel de gravitație. Ne uităm la el încântați de ușurința și de eleganța cu care se mișcă. Undeva în adâncul sufletului, îl invidiez.
Cred că fetele cad pe spate când îl văd.
– Hai, Gigantica! strigă Pitka la el.
Și într-adevăr, după încă câteva mișcări pregătitoare, Dengu își face balans din ce în ce mai mare și apoi, dintr-o zvâcnitură puternică a picioarelor, se ridică brusc deasupra barei, drept ca o lumânare, și de acolo, adus de gravitație, vine rapid în jos și începe să se învârtească în jurul ei. Pare o elice umană atașată la aparatul acela de gimnastică. E grozav de spectaculos. Ne uităm la el cu gurile căscate. O face cu atâta ușurință încât ai crede că e floare la ureche. Se învârtește de vreo zece ori, apoi, după ce îndoaie puțin genunchii, din viteza aia de elice, dă drumul la bară, face o tumbă prin aer și aterizează în nisip, pe vine, cu mâinile drepte în lateral.
Perfect! Aplaudăm. E o zi minunată!
– Super, face Cârlig, zâmbind cu gura până la urechi. Bravo!
– Faci și tu câteva? îl întreabă Kaniko, la mișto.
– Du-te, bă, dracului, de șmecher prost! zice Cârlig, enervat.
Râdem. Cârlig s-a supărat. Dengu zâmbește și își scutură palmele de praful de magneziu. Ziua e minunată. Ne lungim toți pe pământ, pe lângă aparate.
Doar Pitka a rămas în picioare, hipnotizat. Falca de jos, care oricum îi iese în față ca la oligofreni, i-a ieșit acum și mai mult în timp ce se uită la Dengu idolatru. E vrăjit de o invidie care îl stimulează și îl pune la lucru. Își ridică manșetele până la cot, își bagă mâinile în castronul cu oxid de magneziu, le freacă bine, sare un pic și, cu vestonul încă pe el, se agață de bară. Nici nu îi este greu pentru că e cu un cap mai înalt decât Dengu. S-ar potrivi mai bine cu Laure cel Îndrăgostit la volei sau cu Renato cel Frumos la baschet. Dar lui nu îi place decât aici, la gimnastică.
– Facem pariu că o fac?
– Băi Purkă-Murkă-Cap-de-Curcă, eu nu-nțeleg de ce ești tu așa de prost și tot vrei să te învârtești pe fierul ăla. Tu nu te uiți la tine cum arăți? Las-o dracului de sârmă, poate cazi de acolo și-ți rupi gâtul, zice Kaniko, amical, dar fără să-și abandoneze cu totul tonul de șmecher.
Mai ales că acum învârtește și un fir de iarbă între dinți.
– Lasă, bă, omul să-și facă damblaua, ce-ai tu cu el? Mai bine uite-te la tine cum arăți, îi răspunde Cârlig, din senin.
– Adică ce vrei să zici, băi, Fute-Găini? Cum arăt?
– Ca un maimuțoi păros și needucat, răspunde Cârlig, curajos.
Kaniko e plictisit. Face un gest de lehamite.
– Când o să-ți fută maimuțoiul ăsta una în mecla aia de pește congelat ai să vezi tu ce înseamnă educația.
Cârlig e singurul din tot plutonul care nu înjură. Se înroșește la față ca un rac fiert și face niște semne din degete. Și, înroșindu-se, înghite în sec și se învârtește pe loc.
Pitka s-a prins de bară și a început să își facă balans. E subțire și înalt așa că vârful pantofilor lui descriu o oscilație amplă dintr-o parte a barei în alta. Din ce în ce mai tare. Își face balans și ajunge din ce în ce mai sus. Ne uităm cu toții la el, curioși și neîncrezători. Se ridică în față până aproape de orizontală, vine înapoi pe spate descriind un arc de cerc de 180 de grade. Apoi vine iar în față și, cu un zvâcnet puternic, își aruncă dintr-o dată picioarele în sus și, spre surprinderea noastră, reușește să treacă peste bară. O dată. Și încă o dată.
Face Gigantica!!!
Aplaudăm cu toții, strigăm, chiuim, bucuroși de reușita lui.
– Bravo, Pitki Mitki!
– Bravo, bravo! strigăm toți.
Pitka se învârtește și el, ca și Dengu, în jurul barei, ca o elice. Încă o dată. Și încă o dată. Brațele îi sunt întinse la maximum, fața îi este transfigurată.
– Ajunge, Pitka, gata, dă-te jos, îi zice Dengu.
Dar lui Pitka îi place prea tare ca să se oprească. Și se mai învârtește o dată. A prins o viteză care ne amețește și pe noi, cei care îl privim. Și încă o dată.
– Gata, Pitka, dă-te jos de pe bară, îi strigă Dengu, nervos.
Așa cum se învârtește el în jurul barei trebuie că se învârtește şi lumea în creierul lui, în această dimensiune nouă a existenței lui învârtitoare. Estre posedat cu totul de bucuria reușitei lui de gimnast care îl inundă și îl propulsează iar și iar în jurul axului de oțel ca pe o morișcă cu jet. Nu mai aude și nu mai dă nicio atenție la cei care strigă la el să se oprească. Nu mai vrea decât să se învârtească iar și iar în jurul barei pentru a-și trăi a-și umple istoria personală cu momentul acesta la care visase atât de mult.
Numai că în clipa următoare unul din brațele lui cedează și Pitka scapă bara. Rămâne prins de bară într-o singură mână, se răsucește spre partea în care încă se mai ține și în clipa următoare o scapă și din mâna cealaltă. Și în momentul acela, din inerția vitezei amețitoare cu care se învârtea, nemaiavând de ce să se țină, se proiectează în aer ca dintr-o catapultă și începe să zboare. Încremenim! Pitka zboară peste groapa de nisip, dă din picioare prin văzduh de parcă ar vrea să înoate, strigă ceva, se îndreaptă spre pământ și în clipa următoare aterizează. Se aude un pârâit groaznic. A depășit groapa cu nisip și a aterizat peste cele două bare paralele de lemn. Cu spinarea peste una din ele și cu capul peste cealaltă. Barele acelea au în ele un miez rotund de oțel, care le face elastice. A rămas nemișcat și acum atârnă spre pământ ca o păpușă de câlți. Picioarele încă i se mai bălăngăne. Bara pe care a căzut cu capul a început să se înroșească și să picure.
Și-a rupt coloana, și-a zdrobit oasele craniului și a murit instantaneu. A rămas cu dorința rămasă încărcată în el, ca un lest în chila unei corăbii, care îl ținea drept dar îl trăgea în pământ.
***