– Domnul Plossa este un om de pe o altă planetă, zic.
Doamnei Bianca îi place că domnul Plossa este de pe o altă planetă și de aceea bate din palme și râde bucuroasă când aude.
– De pe care planetă? întreabă.
Dar nici eu nu știu de pe care planetă este. Zic:
– El, în loc de piele, are întinsă peste carne o uniformă kaki care i se mulează perfect și care îi ia forma musculaturii pieptului, a șoldurilor, a coapselor atât de exact și de potrivit încât uniforma pare mai degrabă o secreție naturală a corpului său. Din cap, în loc de păr, îi crește o caschetă iar de la genunchi în jos picioarele lui sunt din piele de bovină neagră, lustruită sub formă de cizme atât de paradă cât și de instrucție zilnică. La încheietura mâinii stângi, direct din oasele antebrațului, îi iese la suprafață un ceas anti-acvatic cu curea din solzi de metal care reflectă razele dimineții mereu din aceeași poziție.
Este impecabil și este responsabil cu pregătirea noastră psihologică și de luptă.
Altfel spus, ne așteptăm ca Domnul Plossa să ne transforme din scule blegi în scule țepene. Cel puțin așa spune Stupko, comandantul nostru de pluton, iar felul în care o spune te face să crezi că e un pasaj luat ad litteram din Regulamentul De Front și de aceea sună nu doar firesc, dar și obligatoriu. Domnul Plossa însuși pare desprins direct din paginile Regulamentului de Front și, prin urmare, are în el ceva pe cât de nepământean, pe atât de perfect și grafic. Este singurul ofițer pe care nu îl înjurăm și pe seama căruia nu inventăm bancuri. Spre deosebire de șeful lui ierarhic, colonelul Bordon, pe care îl înjurăm cu multă plăcere. Și asta nu pentru că ar fi un tip rău sau exagerat de cazon ci pentru că pare un prostănac cu epoleți, care, din când în când, dă semne clare că nu e sănătos la cap.
Când începe să se ridice soarele din spatele cantinei, noi suntem deja expuși în vitrina dimineții pe aleea din fața Comandamentului ca niște manechine proaspăt aduse din fabrică. Bărbia în vânt, privirea fixă înainte, degetele drepte în lungul vipuștii. Dimineața conține în ea soldați tineri, aliniați la milimetru pe alee, care își așteaptă încrezători războaiele.
Domnul Plossa trece printre rândurile noastre elegant și sever pășind exact ca desprins din propozițiile din care e alcătuit codul de conduită al ofițerului. Merge lent, cu mâinile la spate, detașat și clinic, aseptic și demonstrativ, de parcă războiul ar fi încă foarte departe. Admonestează un nasture insuficient lustruit, un pantalon cu dunga strâmbă, o petliță care nu e cusută în unghiul exact. Nu ne atinge niciodată cu mâna pe niciunul dintre noi ci doar indică cu degetul, de la câțiva centimetri distanță, locul unde trebuie intervenit. La paftaua strâmbă a centurii. Sau la gulerul alb, de plastic, nealiniat cu curbura gâtului. Sau la urmele de mătreață pe umerii uniformelor noastre albastre.
Domnul Plossa pare că poartă mereu în minte un fel de Adonis kaki, peste contururile căruia vrea să se potrivească neîncetat pentru a-și împlini propria lui frumusețe de zi cu zi.
Pentru că frumusețea este, așa cum aveam să aflu mult mai târziu, cel mai important lucru de pe pământ.
– Da, așa este, spune Doamna Bianca. Frumusețea este lucrul cel mai important de pe pământ. Uitați-vă la o femeie îndrăgostită! Sau la animale!
–
Domnul Negru a început, să strângă masa, piesă cu piesă. Mai mă tamponez o dată cu șervețelul pe mustață și îmi dau seama că încă nu pot să îmi amintesc cu care dintre cunoscuții mei semăna capul acela de pește. Doamna Bianca râde un pic, se pulverizează pe mâini cu lichidul necunoscut și zice:
– Primul feribot este mâine dimineață, devreme, la ora 5.00.
***