Mă lungesc pe pat, sub desenul făcut cu mai mult de patruzeci de ani în urmă, după ce dom’ locotenent major Jarta si sanitarul de serviciu îmi spălaseră mațele cu apa sărată din două damigene.
Mă trezisem singur la etajul Infirmeriei și mă apucasem să desenez. Desenam și mă uitam din când în când la cerul albastru care se vedea prin pătratul ferestruicii. Și am făcut desenul acesta care atârnă acum într-o ramă de argint deasupra patului.
După atâtea zile pe salteaua de cauciuc din cort, patul e un răsfăț. Iau tratatul de paleontologie și îl deschid la o pagină pe care sunt desenați trei mamuți, pe un fundal alb.
E Pleistocenul.
Pleistocenul e o perioadă pe care o urăsc pentru că de aici încep friguri repetate, glaciațiuni, ghețuri și geruri năprasnice de care trebuie să te ascunzi prin peșteri și să faci focul din trunchiuri de brad în care sfârâie rășina. Fumul îți intră în ochi și lăcrimezi. Asta înseamnă că voi lăcrima tot pleistocenul din cauza fumului iute pe care îl fac resturile de lemn putred. Fumul se ridică și rămâne prins sub tavanul peșterii zile la rând. În Pleistocen femeile sunt înfășurate în piei negre de urs sau de bizoni care put, miros rânced a moarte și a carne înghețată amestecată cu transpirație și urină. Îmi va fi foarte greu să mă îndrăgostesc în Pleistocen…
Mie îmi place să mă îndrăgostesc în jungle calde cu frunze mari și grase prin care zboară păsări colorate. Sau pe plaje însorite pe care se deșiră molcom valurile mici ale unei mări albastre care îmi dă și mie din eternitatea ei.
Mai iau o gură din cafeaua adusă de domnul Negru și dau paginile până în Cuaternar.
Ghețurile s-au mai retras.
Vremea s-a mai încălzit.
Ba, mai mult decât atât, au apărut oamenii și a apărut și cafeaua. Poate că Domnul Negru e mut, sau poate că nu e. De la întâlnirea de pe feribot și până acum nu l-am auzit scoțând niciun cuvânt. Nici măcar unul singur! Este mereu serios și preocupat de exactitatea lucrurilor. Exactitatea este felul lui de a comunica. Tot ce se întâmplă se explică de la sine, prin faptele însăși, și din cauza aceasta nu e nevoie ca el să mai spună și altceva.
Vorbind, ar putea să altereze adevărul simplu al lucrurilor ca atare și, în felul acesta, să își schimbe nu numai inutil, dar poate chiar periculos, propriul destin. Este mare și are brațele puternice și păroase, dar umblă atât de ușor încât nici nu îl auzi când se apropie. Enigmatic și tăcut, mereu cu recipientul acela cu dop prins la mijloc din care doamna Bianca bea din când în când suc de portocale.
Mi-a devenit simpatic.
La urma urmei, m-a salvat de la o moarte îndelungată și dizgrațioasă. Fără el, acum aș fi putrezit pe șosea cu capul în jos și ciorile mi-ar fi ciugulit ochii. Eram un schelet alb, cu craniul în jos, spălat de apă și uscat de vânt, pus pe șosea în vitrina unei mașini răsturnate. A făcut o cafea atât de halucinogenă încât ilustrațiile din tratatul meu de paleontologie au devenit și mai vii. Am să cobor pe cărarea dintre măslini până în golful mic pe care l-am văzut din mașină când am venit. Să mă dezbrac acolo și să stau trântit, să închid ochii, cu gândul la fata aceasta din depărtare.
Salvarea mea.
Am scos prosopul din rucsac și am împachetat tratatul de paleontologie în el, să îl mai răsfoiesc pe plajă. Am ieșit. În curtea pensiunii, Doamna Bianca juca un joc pe telefon în umbra unui copac. Râdea din când în când de una singură și dădea cu degetul în ecran. Mi-a făcut cu mâna când m-a văzut și mi-a urat plajă plăcută. Am salutat-o și eu și mi-am văzut de mers. Am ajuns la drumul asfaltat pe care venisem de la feribot, am mers pe asfalt apoi am ieșit de pe șosea în dreapta și am luat-o pe o cărare care cobora printre măslini către plajă.
De ce am luat-o pe acolo și nu prin altă parte, nu știu.
Coboram printre măslini când mi-au căzut ochii pe un băț lung și subțire, pe jumătate îngropat în sol. Nu știu de ce, în momentul acela, bățul acela mi s-a părut interesant. Poate pentru că era singura linie dreaptă din peisajul acela făcut numai din linii frânte.Am ieșit de pe potecă și m-am dus să îl scot de acolo.
Acum, stau întins pe prosop lângă mare și mi-e frică să mă gândesc la bățul acela. Răsfoiesc tratatul și mă prefac că obiectul pe care l-am pus lângă mine nu există. Dar obiectul există și ochii îmi fug înspre el tocmai pentru că el, fizic, este un obiect care nu poate exista. Faptul că totuși există, dă o altă definiție, nouă și necunoscută, timpului și spațiului pe care se desfășoară viața mea. L-am găsit într-un timp în care el nu putea exista și într-un loc în care nu avea cum să ajungă. Un obiect mic, murdar și aparent fără nicio însemnătate, dar care îmi dă lumea și memoria peste cap.
Frica însă, la fel ca viteza, are o limită. Dincolo de ea, se transformă în opusul ei. În curaj. Las cartea din mâini și mă întorc spre obiectul care nu trebuia să existe și încep să îl pipăi și să îl examinez cu atenție. Nu, nu m-am înșelat deloc. E același băț cu vârful ascuțit sub care are, pe jumătate putred, un șnur împletit din trei fâșii de piele scorojită iar în împletitura lor, la capăt, încă mai este prins un șnur cu o bucățică de mătase roșie la capăt. Iar la celălalt capăt al bățului, acolo unde este rupt, scrijelite cu un vârf ascuțit pe o banderolă îngustă de jur împrejur, deși pe jumătate astupate de un praf care s-a pietrificat acolo, se descifrează trei cuvinte care îmi dau frisoane.
”Amor vincit omnia”!
Este sulița Sulițașului.