Nu înțeleg.
Nu înțeleg nimic din întâmplarea aceasta căzută din senin în biografia mea care, până acum, părea simplă și liniară. Nimic nu mă face să cred în hocus-pocus, vrăjitorie sau în aiureli supranaturale.
Dar, cum e posibil ca desenul făcut de mine pe o foaie de hârtie la mii de kilometri distanță și cu zeci de ani în urmă, să se afle acum aici, înrămat deasupra unui pat anonim? Trebuie să o întreb pe doamna Bianca cine mai locuiește în hotel și cine a dormit în camera aceasta. Pentru că, într-un fel sau altul, toate lucrurile acestea au o legătură cu mine.
Altfel nu se poate.
Mi-e frică.
Acum ar trebui să o iau în brațe pe Irene și să îmi pun capul între sânii ei. Să îi cuprind bucile, să stau nemișcat cu ea lângă mine și să îmi iau înțeles din ea. Pentru că, dacă îmi este cu adevărat frică de ceva pe lume, îmi e frică de lucrurile fără înțeles.
Iau tabloul din cui și ies din dormitor ca dintr-o cameră din care cineva a scos aerul. O aud pe doamna Bianca vorbind la telefon în aceeași limbă străină. Ridică din când în când vocea. Apoi o modulează ca și cum nu ar fi de acord cu ceva. Sunt oameni care refuză să le faci o poză pentru că, spun ei, luându-le fața, le iei puterea. Așa mă simt și eu acum. Fără putere și bolnav, de parcă cineva, luând-mi desenul acela, mi-a luat puterea.
Doamna Bianca coboară pe scara de marmură fără să atingă balustrada, și când ajunge jos, în fața mea, zice:
– Ei, cum v-a plăcut cafeaua?
Dar eu nu am timp de complezențe.
– Mai aveți și alți oaspeți în pensiunea aceasta în afară de mine?
Ea se gândește un pic.
– Mai este un domn, fără degete la mâna dreaptă, care a învățat să joace tenis de masă cu mâna stângă, zice ea. Dar nu prea stă pe aici. E mai mereu plecat la turnee.
– Ce dracu de turnee sunt pe aici, prin pustietățile astea? o întreb.
– Păi, la vreo oră de mers cu vaporul spre sud, mai este o insulă, mică, în care se organizează turnee de tenis de masă, zice ea.
Scot tabloul și i-l arăt.
– Și tabloul ăsta de unde a apărut aici?
Ea se uită la mine. Apoi se uită la desenul înrămat. Se mai uită o dată la mine, și pe urmă izbucnește în râs. Și râde cu poftă. Apoi, se oprește și spune serioasă.
– Nu am nici cea mai vagă idee. Era agățat pe perete în una din camere. Ce, nu vă place?