Era halucinant.
Icoanele de pe pereții bisericilor și ritualurile se amestecau cu mirosul de lumânări și cu rugăciunile, și mi se amestecau cu imaginea acestei femei așezată cuminte la picioarele mele cu gura căscată, cerșind să îi bag partea mea masculină în gură. Cupole și candelabre, sfinți și diavoli deopotrivă, spații și capele întunecate, frică și așteptare înfrigurată, damnație eternă și extaz infinit, toate mi se amestecau în cap și peste toate mă cuprindea o poftă sălbatică și crudă care mă făcea să o doresc ca un bezmetic.
– Eu mă pun în genunchi în fața ta, ca la spovedanie, îmi bag capul între picioarele tale și tu îți pui mâinile pe capul meu. Și mă tragi. Eu stau cuminte. Vrei?
– Ți-o bag eu sau o iei tu?
– Bagă-mi-o tu brutal.
– Te trag de păr?
– Da. Apucă-mă de păr și trage-mă brutal să ți-o simt. Dar să ai grijă să îmi lași și aer. Bine? mă întreba ea, supusă.
– Mai trimite-mi o poză..
– Cum mă vrei?
– În genunchi, cu picioarele un pic depărtate, cu gura căscată spre mine, cu limba scoasă.
Primul lucru pe care l-am făcut când m-am trezit a fost să mă reped la laptop și să recitesc textul conversației de peste noapte de câteva ori. Iar și iar. Nu mă mai săturam.
De parcă mi-era foame și textul acela îmi dădea să mănânc. Și de fiecare dată mi-o imaginam pe Irene mai limpede, mai clar, mai exact cum stătea ea ascultătoare între picioarele mele. Și de fiecare dată pofta aceea de ea revenea, ca o boală dureroasă, și o doream iar și iar.
Abia mai târziu, după ce Irene mi-a povestit cum părintele Metodiu a intrat, brutal și îndelung, cu tot cu ce avea el sub anteriu, în viața ei de femeie măritată, am înțeles de ce cuvântul spovedanie și poziția în genunchi apăreau așa de des în fanteziile ei erotice.
Și de ce apăreau florile.
***