Ziua a patra, spre seară
Irene mă amenințase de mult că o să mă pună la un detector de minciuni cu vin. Să îmi dea, adică, să beau vin până mă îmbătam ca să spun tot ce aveam în subconștient. Să se convingă că, în afară de ea, nu mai iubeam pe altcineva.
Mă măgulea grozav și era foarte simplu. Oricât de tare m-aș fi îmbătat, nu aveam ce să spun decât că o iubeam. Irene era de un egoism emoțional feroce și nu suporta să fie iubită altfel decât total, maximal și etern. În mintea mea nu trebuia să mai rămână niciun milimetru pătrat liber pe care să îl poată ocupa o altă femeie, nici acum și nici în viitor.
– Te iubesc, Irene! îi șopteam câteodată din senin.
Dar ea se uita la mine, mă fixa cu ochii ei negri ca noaptea și mă întreba:
– Zău? Și pe cine altcineva mai iubești tu?
– Pe nimeni, ziceam eu ca un băiețel cuminte. Doar pe tine.
Dar ea nu era convinsă. Dădea din cap, neîncrezătoare.
– Hmm… Lasă că vedem noi.
Îmi venea să râd de ea când o auzeam.
În afară de cafele slabe și lungi, nu bag în corp niciun alt fel de stimulent. Îmi fermentez propriile alcooluri și sunt propria mea uzină de stimulente. Nu am nevoie de nimic din afara mea cu care să mă euforizez. Sunt deja euforizat.
Alcoolul meu principal este frumusețea.
Alcoolul meu secundar este dragostea.
A aprins lumânările parfumate și le-a așezat prin locuri de unde să nu li se vadă flacăra, ci doar lumina și umbrele pe care le aruncau. Eu am desfăcut pachetele cumpărate de la bufetul din spatele Operei și am aranjat farfuriile, cuțitele și furculițele pe masa de lemn. Ea a dispărut în bucătărie de unde a venit cu o sticlă burtoasă cu vin pe care scria Chablis și pe care, după ce m-a privit cu subînțeles, a pus-o între noi pe masă. Ne-am așezat, eu de o parte, ea de cealaltă a mesei și, după câteva încercări, Irene a destupat sticla cu un tirbușon pe care l-a mânuit cu ușurință iar eu am umplut pe jumătate două pahare cu picior înalt. În lumina lumânărilor, vinul rubiniu făcea prin el dungi întunecate.
Am ridicat paharele.
– Noroc, Irene! I-am zis.
– Noroc! a zis ea, privindu-mă pe sub gene, ca și cum ceva rămăsese nespus.
Și amândoi am dus paharele la gură. Și am băut.
Eram emoționat.
Pentru mine era un moment special și din alt motiv. Irene nu avea de unde să știe dar eu făceam atunci un sacrificiu pentru un moft de-al ei. Îmi promisesem să nu mai beau niciodată alcool și nu mai băusem de șapte ani. Eu nu am multe principii, dar de cele puține pe care le am, îmi place să mă țin. Și acum tocmai renunțam la unul dintre cele mai importante pentru a-i satisface ei un capriciu.
Dar Irene era însăși înțelesul lucrurilor și merita orice!
***