– Ce mai faci, iubitul meu frumos?
Era Partenia.
Partenia era o doamnă cârlionțată care își trăgea rădăcinile dintr-un orășel cenușiu și proletar din Răsărit și care, împreună cu soțul ei, mecanic auto și șofer de camion frigorific, și cu fiica ei, Andromeda, absolventă a unui liceu de care îi părea rău că îl urmase, emigrase într-un orășel galez al cărui nume eu nu puteam să-l pronunț, dintr-o insulă pe care eu nu reușeam să o găsesc pe hartă. O doamnă cu care, cu ani în urmă, mă zbenguisem prin așternuturi așa de tare încât mă deranjasem la o vertebră de la gât.
Partenia fantaza că eu sunt iubitul ei frumos și plângea foarte ușor. Îmi scria des scrisori sau îmi trimitea mesaje în care, într-un limbaj care nu de puține ori reușea să mă surprindă prin cât era de articulat și de plastic, construia un context romantic prin care îmi transmitea afecțiunea și sentimentele ei de atașament definitiv.
Pe care eu nu le luam însă în serios.
Era măritată de douăzeci și patru de ani cu un bărbat trecut prin dezalcoolizare și acum lucra în schimbul de noapte într-un depozit de mărfuri al unei mari companii de expediții din țara Galilor. De aceea nopțile dormea puțin spre deloc, iar zilele, abia de fura câte o oră sau două de somn între o tocăniță de pui cu ceapă și o ciorbă cu coastă de porc și legume cu care trebuia să își hrănească familia dar care îi năclăiau părul cu mirosuri. Și de aceea începuse să îi cadă părul.
– Asta mă enervează cel mai mult când gătesc, se plângea ea. Că îmi intră mirosul de mâncare în păr și trebuie să mă spăl pe urmă de câte două ori pe zi. Și de aia îmi cade părul și trebuie să dau atâția bani pe vitamine.
Însă, deși vorbea despre bani, Partenia nu era deloc zgârcită.
Era doar repezită și nerăbdătoare să fie iubită. Iar nerăbdarea aceasta a ei se vedea cel mai bine atunci când stăteam unul în fața altuia și vorbeam. Ea nu stătea, ca oamenii, la un pas sau doi lângă mine. Venea atât de aproape de mine încât îmi lua aerul iar ochii și gura ei se opreau la numai câțiva centimetri de fața mea. Și de la distanța aceea îmi vorbea și se uita drept în ochii mei de parcă, dincolo de ce spunea, de fapt întreba mereu hai, ce mai aștepți? Ia-mă!
Dar eu nu o luam.
Mă trăgeam mai în spate și schimbam vorba, prefăcând-mă interesat de slujba ei. Sau de sănătatea ei. Sau de familia ei. Sau de Flores, soțul ei. Sau de Andromeda, căreia îi plăceau mult mașinile moderne și care schimbase deja câțiva bărbați pe motiv că, fie erau puturoși fie nu îi dădeau suficientă atenție.
– Bună, Partia! Ce faci?
Așa o alintam. Eu mereu alint oamenii. Îmi este mai ușor să îi cuprind cu mintea dacă îi alint. Sau dacă le dau alte nume decât au ei deja. Mă sperie mai puțin.
– Bine. Îmi e dor de tine! Tare!
Așa era mereu. Parteniei, de acolo din orășelul acela galez al cărui nume eu nu puteam să-l pronunț, mereu îi era dor de mine.
Și aștepta mereu să îi spun că și mie îmi era dor de ea.
***