Și iarna veni într-adevăr între ape.
Veni cu nesfârșite cârduri de ciori care treceau cu vuiet surd de aripi în fiecare dimineață, devreme, dinspre fluviu spre Alicante, într-o migrație cu un tâlc numai de ele pătruns. Soarele nu mai răsărea. Se ridica numai o lumină scăzută, cenușie și incompletă care părea abia a se naște de la un soare mic și vitreg, izgonit departe printre galaxii. Supărat, Dumnezeu făcuse orășelul pachet și îl înfășurase într-un ambalaj frigorific de negură sticloasă, îl scosese de pe hartă și îl dusese într-un loc necunoscut din cosmosul înghețat. De ani, zeci de ani de zile, numai nori, numai nori. De dimineața până seara și de seara până dimineața, cerul rece rămânea ascuns în dosul acestei învolburări frigorifice, lăptoase și opace. Orășelul își schimbase și culoarea. Se întunecase. Cerul era atât de jos încât Don Stephano se pipăia uneori pe creștet să vadă dacă sângerează sau nu de la frecarea cu norii iar orizonturile circulare decolorate până la gri veniseră și ele mult către ochi. Totul părea mult mai înghesuit, mai izolat. Oamenii se răriseră. Mulți dintre ei deja muriseră. Câinii erau extrem de obosiți. Circulau abătuți pe partea dinspre gard a străzilor, în ochii lor pe jumătate închiși lucind ultima căldură. Și mai plutea peste orășel un fum care ieșea din coșurile caselor și se amesteca imediat cu cerul.
Și Don Stephano era obosit.
Diminețile, privea în pădurile și florile glaciare desenate de ger pe ferestre și vedea cum iepurii și vulpile și păsările zăceau răsturnate pe spate cu picioarele drepte înțepenite în sus. Serile asculta viscolul urlând în streașină ruptă a conacului și, înfășurându-se bine în cele două pături cu țesătura din ce în ce mai rară, se lăsa dus pe suprafața alunecoasă a vreunei povestiri. Dormea puțin iar somnul era doar o trezie într-o altă lume, excesivă.
Venea, pășind cu greu în lungul străzii sticloase în ochii lui pe jumătate închiși lucind ultima căldură. Lateral, chiar în mijlocul străzii, o dulcinee modelată din gheață transparentă pășea fără zgomot, trupul ei reflectând lumina slabă în mii de puncte ca într-un efect special pe calculator. Părul îi atârna în țurțuri subțiri. Aștepta ca din clipă în clipă s-o vadă încercând să și-l aranjeze în poziția ei favorită, însă nu, abia acum observa cum cu statuia glisantă a Dulcineei se petrecea ceva neobișnuit: fața ei de gheață transparentă începuse să se topească iar nasul și fruntea deja i se deformaseră. O ureche i se desprinsese și căzuse în obrazul înmuiat unde continua să se topească. De unde mergea el, de pe cealaltă parte a străzii, Don Stephano încerca să i le pună repede la loc. Încerca să-i pună la loc toate porțiunile care se înmuiaseră și se desprindeau dar nu reușea. Poate din cauza mâinilor lui înghețate. Poate din cauza icoanelor violete care îi pluteau prin minte ca printr-un lichid gânditor. Poate din cauza morții. Și în acel loc de univers unde se afla oarecum împotriva voinței și așteptărilor lui simți cum ochii i se încălzesc și i se umezesc, de la sine, fără motiv. Printr-o fereastră deschisă se auzea un aparat de radio gâjâind un buletin de știri într-o limbă nordică. Probabil că încep să plâng, nu știu, nu sunt foarte sigur… Și Maica Antoaneta, săraca de ea, uite-te cum umblă în costum de baie deșuchiat în gerul ăsta cumplit, Dumnezeule, nici ea nu e sănătoasă la minte, săraca… Cui ore să mai scriu acum o scrisoare? Maica Antoaneta și toate stabilimentele în care sperase că va opri meningele din rostogolire erau și ele acum înghețate, prinse într-o pâclă rece și paralizantă … nepall… nepalll, alunecător ca o crupă de cal, obscur patinoar… Împinge-mă! Cineva să mă împingă înapoi prin curcubeul de pântece, din pântec în pântec pe curcubeul de pântece aruncat pe cerul memoriei mele. Da, mamă, e iarnă, am să mă duc la conac să pun reșoul în priză să mă încălzesc puțin și poate că am să refac și experiența aceea cu electronii liberi și gândacii negri de bucătărie colcăind prin versuri din care, mamă dragă și tu tată scumpule, eroule, gazdele mele de sânge, oricum nu se mai înțelege nimic.
Oricum nu se mai înțelege nimic.
Dragostea mea inutilă, netrebuincioasă, nimeni nu are nevoie de ea. Și acesta sunt tot, aici mă termin, altul nu mai sunt. Luați-mă, cineva să mă ia acasă, o doamne, luați-mă acasă. Te rog, mamă, te rog din suflet, efrig, e foarte frig, ia-mă iar în pântec și prin curcubeul de pântece prin care am venit aici împinge-mă înapoi, departe, departe de aici, altundeva. Să îmi fie mai bine, mamă, puțin mai bine. Să mă sui, mamă, într-un copac, să stau pe o crenguță și să ciripesc. Sau să murmur. Sau lăstăriș crud să fiu, calm și senin, calm, calm, calm, calm și senin, senin, senin. Calm și senin.
Calm și senin…
În apartamentul ei minuscul de pe Strada Grădinilor, numărul zece, Dulcineea începuse să se fardeze în fața oglinzii și chiar era ușor iritată de tușul acesta de pleoape prost care se lua la cea mai mică atingere. Plânsese puțin, dintr-un motiv pe care nu și-l mai amintea, și trebuia deci să fie foarte atentă cum își decorează pleoapele. Adevărul era că săptămâna trecută își cumpărase și un ruj nou pe care acum, dacă tot se ducea la Alicante, merita să îl încerce. S-ar putea să îi stea bine. Se pipăi din nou pe sânul stâng, îngrijorată. Bine că scăpase de individ. E adevărat că nodulii dispăruseră în tot timpul în care se culcase cu el însă, totuși, ce pacoste pe capul ei atâția ani de zile.
Era liberă!
Doamne! Ce senzație extraordinară! Era din nou liberă să facă ce vrea. Li-be-ră! Evident, trebuia schimbat cercul. Multe trebuiau schimbate. Uf, ce tuș prost…
Eee, na, că mi-a intrat în ochi!