Drept urmare, zile la rând bătu drumul spre Alicante, unde se afla acum o puternică seniorie ce avea căderea să elibereze înscrisurile cu sigilii mari care să îi garanteze dreptul de a deveni legal subiect plătitor al Republicii. Fie cu trenul, fie cu vreo caleașca de ocazie, fie cu vreo căruță hodorogită care se întâmpla să treacă pe șosea. Toci multe pingele și lăsă pe drumuri câteva din kilogramele lui personale. Umblă pe la multe ghișee cu femei acre, bătu la multe porți care nu se deschideau, făcu multe plecăciuni și pupă multe mâini a căror singură menire era aceea de a schimba destinul cuiva printr-o semnătură. După transpirări serioase și multe îndoieli metafizice, obținu o hârtiuță murdară, scrisă atât de încâlcit încât multe luni nici nu înțelesese ce scria pe ea. Oricum, hârtiuța aceea îl punea în rândul celor care aveau dreptul să presteze un comerț.
Iar comerțul lui era acela de a vinde cuvinte.
– Merge treaba, Don Stephano? îl întreba Padre Costa, care, mândru, dar din ce în ce mai adus de spate, stătea în ușa unei gherete de beton. Era Sifonăria. Își deschisese adică sifonărie.
– Merge, merge, Padre Costa, răspundea Don Stephano îndepărtându-se ca și cum era foarte ocupat și trebuia să se grăbească undeva. Îi era teamă ca nu cumva, Padre Costa să nu aducă din nou vorba despre Dulcineea.
Locuia acum într-o garsonieră în chiar centrul orășelului pe care, printr-o conjunctură uluitor de favorabilă, o obținuse printr-o repartiție scrisă de la proaspăta și neexperimentata conducere a senioriei locale. Mai centrală locuință nici nu putea exista așa că Don Stephano era mulțumit. De pe balconul lui minuscul se vedea fluviul. Dincolo de fluviu se vedea o pădurice rară în care cuibăreau milioane de ciori. Se vedea podul grandios și zvelt care se arcuia peste cele două maluri într-un elegant salt împietrit. Și tot de pe balconul acela minuscul se vedeau fermecătoare apusuri de soare care umpleau cerul amurgurilor cu cerneluri fosforescente aruncate și amestecate pe boltă și care, pornind de la albastru visător, trecând prin verde ireal și curgând prin galben neliniștitor, se terminau în violet profund și enigmatic. Se vedea și turla bisericii pe care dintr-o întâmplare nefericită, crucea se desprinsese și stătea acum aplecată într-o parte, gata să cadă. Și se mai vedea și senioria pe care flutura un steag înnegrit și vestejit de ploi, din care lipsea partea centrală.
Acolo, chiar la nivelul de sus al senioriei, își deschisese Don Stephano cabinetul lui de predare și învățare a limbii suedeze prin visare și sugestie. La doi pași. Ce mai, viața îi zâmbea. Norocul îi surâdea. Din ce în ce mai mulți copii și cetățeni se înscriau la cursurile lui de învățare a limbii suedeze. Din ce în ce mai mulți erau dispuși să plătească cei câțiva pesetas pe care Don Stephano îi cerea pentru serviciul său și din ce în ce mai mulți pesetas se adunau într-un cont pe care Don Stephano și-l deschisese la o bancă care ea însăși tocmai se deschisese. Se crease chiar un adevărat curent în orășel. Era foarte de bon-ton să înveți limba suedeză. Puțini ajungeau să o folosească în viața lor de toate zilele, lucrul care, în entuziasmul general ce se născuse, nu avea de altfel nici un fel de importanță. Zeci și zeci de cetățeni împreună cu copiii lor, împreună cu rudele lor mai tinere, mai în vârstă sau mai foarte în vârstă, veneau să urmărească cursurile. Familii, neamuri întregi se înscriau în seriile succesive de cursanți iar senioria, la etajul ei superior, răsuna de glasuri pițigăiate de copilași sau răgușite și dogite de adulți care solfegiau, de dimineața până seara târziu, notele acestei limbi atât de diferită de limba lor a cărei sonoritate îi speria și îi vrăjea în același timp și pe care Don Stephano, cu o pricepere rar întâlnită pe care nici măcar el însuși nu și-o cunoscuse, o întorcea pe toate părțile și o flutura pe la nasul lor dându-le extrem de necesara convingere că este o limbă ușoară pe care în curând o vor vorbi cu toții, cu mic, cu mare.
Lumea învăța suedeza prin visare.
La rândul lui, Don Stephano visa jocul și dragostea.
Era atât de ocupat cu acest vis încât, deși această întreprindere lucrativă neobișnuită a sa se bucura de mare succes și i-ar fi putut deschide porțile către aventuri economice de mult mai mare anvergură din care să înmulțească însutit banii pe care îi câștiga, în intimitatea lui doar de el cunoscută, el se mulțumea să cheltuie banii într-un fel care ar fi mirat pe mulți. La început și-a cumpărat jucării, în special mașinuțe și soldăței de plumb, pe care îi înghesui pe rafturile unui nou stelaj, alături de sutele de cărți care acopereau pereții noii lui locuințe. Mai târziu își cumpără o barcă cu motor cu care să cutreiere peste întinderea de apă a fluviului.
Apoi începu să își cumpere obiecte al căror nume nici nu le cunoștea și a căror utilitate nici nu îl interesa. Mergea, singur cum și trăia, prin magazinele pline de lucruri aduse din lumea nouă și cumpăra, la întâmplare câte un obiect care se întâmpla să îi atragă atenția. Îl aducea acasă și încerca să îi găsească un loc prin camera din ce în ce mai plină de obiecte. Apoi, la puțin timp de la achiziționare, obiectele se scădeau din interesul lui și rămâneau, singure ca și el, abandonate pe rafturi în poziții nefirești. Timpul trecea iar această dulce visare colectivă din care toată lumea trebuia să se trezească dimineața foarte bogată într-o țară prin care curgea laptele și mierea, făcea ca unii să se îmbogățească cu adevărat. Dar, împotriva logicii și a previziunilor, din ce în ce mai mulți locuitori ai Republicii constatau că, în loc să devină bogați, sărăceau. Unii chiar foarte rapid. Alții mai lent.
Începuseră să apară, atât în dreptul bisericilor cât și pe străzile obișnuite, copii în haine murdare care cerșeau agresiv. Dacă nu le dădeai nimic, te înjurau. Unii oameni își vindeau pe casele și pământurile pentru ca mai apoi, după ce banii se terminau, să dispară în necunoscut.
Era un timp al unei dulci confuzii care amețea mintea oamenilor asemeni unui alcool parfumat. Iar limba suedeză devenise, în mintea lor, părtașă la acest efect de plutire deoarece, fiind atât de vorbită și solicitată în mai toate îndeletnicirile economice sau de divertisment, părea a fi prin ea însăși o unealtă care putea aduce venituri. În mijlocul acestei fermentații, afacerea lui devenise atât de prosperă încât pentru acoperirea întregului volum de muncă, Don Stephano simțea deja nevoia unui ajutor. Ar fi fost util ca cineva să îi pregătească o parte din materialele de care avea nevoie și pe care, stând până târziu după miezul nopții, și le producea singur cu ajutorul calculatoarelor, imprimantelor și scanerelor care ocupau două mese lungi de lemn din părea de casă pe care o transformase în birou.
Este singur iar acest lucru îl face să se comporte uneori ciudat. Acum se află pe un câmp frumos. Plante și ierburi verzi împodobesc câmpul, haturi sau rupturi de sol îl fragmentează și îl organizează într-un caroiaj care s-ar vedea mai bine de sus, din cerul albastru de vară. Câmpul unduie și valurile lui moi și blânde se pierd în orizont, chiar desenându-l. Privește. Privește puțin neatent deși în această puțină atenție este tot ceea ce are el pe moment. Privește ca și cum vede totul dar nu vede nimic. Brusc vrea să plece. Și pleacă. Nu vrea să mai vadă câmpul acela, vrea să scape de el. Este într-o pădure, îi place pădurea. Se uită atent la frunze, la trunchiuri, la solul moale și afânat prin care se văd, asemeni venelor umflate ale unui atlet în plin efort, rădăcinile trunchiurilor. Face doi, trei pași. Se uită puțin în jur și dintr-o dată simte că vrea să plece. Și pleacă. Pleacă fără să mai se uite înapoi. Este în fața unui om. Vorbește cu el. Îl ascultă. Parcă îl aude și parcă nu. Se uită la el. Îi observă unele trăsături ale feții, textura pielii, culoarea ei, curgerea sanguină și cea limfatică, îi observă gulerul și se gândește unde și cum i-a fost depozitată, înainte de a o îmbrăca, haina pe care o poartă. Brusc nu mai suportă. Nu știe ce anume nu mai suportă dar vrea să plece. Și pleacă. Pleacă dar mersul nu este suficient. Mergând pe trotuarul vreunei străzi simte că îi vine iarăși să plece.
Să plece adică din propria lui plecare precedentă.
Să plece din mersul cu care tocmai pleca de undeva. Mersul însuși îi este insuficient plecării. Retragerile îi sunt ineficace căci de fiecare dată se trezește într-un alt loc din care tocmai vrea să plece. Doarme un somn prin pleoapele căruia încă mai vede ce se petrece în afară. Locurile care îl înconjoară, împrejurimile orășelului, lunca din lungul apei, nu își mai găsesc înțelesurile. Înfășurat în fâșii late de amintiri despre trecut și viitor, mumificat în propria lui destin anonim pe podeaua rece din pietre de râu a orășelului, așteaptă cuminte și plin de speranță, să mănânce, pofticios, lacom și cu gura plină, un fruct dulce și zemos.
***