Stătea cu ochii în computer analizând o imagine.
În sfârșit, telefonul sună.
Tresări și ridică emoționat receptorul. Știa că era Nausicaa. Urma să vină la el pentru exercițiu de calculatoare. Și, într-adevăr, ducându-l la ureche, recunoscu imediat glasul ei adânc, neobișnuit.
– Știi ce s-a întâmplat? începu ea fără nici o introducere, emoționată.
– Nu, de unde să știu, zise el emoționându-se la rândul lui. Ce s-a întâmplat? Sper că nimic rău.
– Am cumpărat!!! izbucni ea tare în telefon, bucuroasă, cu emoție.
Don Stephano rămase dezorientat. Se aștepta să îi spună că vine la el. Și apoi ce putea ea să cumpere?
– Ce-ai cumpărat? întrebă el.
– Am cumpărat!!! exclamă ea din nou. Am cumpărat cârciuma. Înțelegi?
– Eii, da, da, da, înțeleg, răspunse el contaminat brusc de bucuria ei. Bravo! Felicitări!
– Hai, vii să o vezi?
Să se ducă să o vadă?! Ce treabă avea el cu cârciuma lor? Asta chiar ar fi fost absurd.
– Vin imediat. Unde ești?
Păi sigur că avea treabă cu ea din moment ce cârciuma aceea era acum a Nausicăi. Adică a Jiniei. Sau, mă rog, a lui Titi…
– Suntem în piață. Hai, vino și tu aici. Vino să o vezi și să îți dai cu părerea.
– Vin, zise el hotărât și bucuros că poate să îi satisfacă o dorință. Unde anume în piață?
– Păi, cum intri, pe dreapta, lângă Paradis.
Paradis era una din barăcile care accepta Persistenți. Strâmbă din nas. Nu, nu se putea duce acolo.
– Bine, Nausicaa, uite vin acum.
– Hai, te aștept.
Apoi zise ceva care îl luă pe Don Stephano cu totul prin surprindere și îl îmbătă de cap:
-Te pup!
– Și eu. Și eu te pup!
Si zicând asta lăsă baltă tot ceea ce făcea și o luă repede pe scări în jos sărind câte două trepte deodată, cu cheile mașinii zdrăngănind în mâini. Intră în piață pentru prima oară cu mașina cea roșie și claxonă de multe ori până ce reuși să taie o cărare printre oamenii care se învârteau pe acolo. O văzu pe Nausicaa făcându-i cu mâna dintr-un grup de pe dreapta. Te pup! Nausicaa nu îi mai spusese niciodată așa ceva până atunci. Te pup, te pup…
Coborî din mașină urmărit îndeaproape de privirile iscoditoare ale aleatoriilor și recurenților de la terase. Apariția, pe nepusă masă, a mașinii roșii produse un mic eveniment care trebuia urmărit, analizat, interpretat. De unde stăteau ei, în scaunele de plastic, viața publică a urbei se vedea într-un fel cu totul deosebit iar pe ei îi interesa viața urbei. Nausicaa, într-o bluză galbenă fără mâneci și niște pantaloni verzi, largi, dintr-un material lucitor ca atlazul care în prima clipă lui Don Stephano se părură caraghioși și nepotriviți, îl privi, serioasă, drept în ochi. La ea această privire directă, în ochi, era ceva obișnuit. Cum stătea ea acolo mică în soarele verii, plină toată de o emoție pe care nu voia sau nu putea să și-o exprime, îi fu foarte dragă. Ar fi strâns-o la piept.
Doar că așa ceva, desigur, nu se putea.
– Ia să văd, domnule, ce ați cumpărat voi aici.
Ea îi făcu semn să o urmeze și o luă înainte. El în urma ei.