Inima îmi bate insuportabil. ”I’m back in town, baby!” E prima propoziție din scrisoare.
Trebuie să mă opresc, să fac o pauză în care hârtia să se oprească din tremurat, respirația să îmi revină la normal iar pulsul să scadă. Ridic ochii din hârtie și mă uit în jur. Este incredibil cum toată lumea își vede de treburile ei, cu sacoșe în mâini, cu pălării pe cap, cu câte un câine în lesă care trage mereu, dement, într-o parte.
”Ce faci, pisicuța mea?”
E a doua propoziție din scrisoare.
O scrisoare scrisă de un bărbat necunoscut către iubita mea! Către femeia care îmi redefinește în fiecare clipă destinul.
Pisicuța lui!
Trebuie să aștept. Literele și rândurile se amestecă între ele în așa hal că nu mai pot desluși nimic. Ridic iar ochii din scrisoare dar nici măcar blocul de vis-à-vis nu se mai vede cum trebuie, e doar un amestec dansant de ferestre și balcoane. Îmi las capul pe spate, mi-l sprijin de scândurile băncii și închid ochii… Simt soarele crud de primăvară cum îmi arde fruntea. Dacă închid ochii, lumea nu se oprește din legănare dar, în mod cu totul neașteptat, mi se ascute auzul.
Deschid ochii. Mă ridic de pe bancă. Trebuie să îmi amintesc cine sunt, câți ani am și unde mă aflu. Și mai ales de ce mă aflu unde mă aflu. Mă îndepărtez repede încercând să fac cât mai puțin zgomot. Unde să mă duc?
Dumnezeule, unde să mă duc?
Dacă aș putea să adorm, așa, din mers!
Dar nu adorm. Doar paralizez.
Nu pot să mă întorc în apartament. Nu acum. Îmi
vine iarăși în minte tabloul acela al lui Van Gogh în care un grup de deținuți desfigurați se plimbă într-un cerc strâmt în curtea pușcăriei. O iau spre oraș, acolo o să am mai mult loc să mă învârtesc. Corpul o să se concentreze mai mult pe mers și o să uite să mai tremure.
Mă uit în jurul meu. Trec câteva mașini. Ceva nu e în regulă. Cu mine. Cu lumea.
Nu, nu!
Ceva nu e deloc în regulă!
Aș putea fi arestat chiar acum! Fără motiv.
Las capul în pământ și merg pe trotuar cu scrisoarea aceea în buzunar și simt cum mă invadează o frică stranie, pe care nu am mai simțit-o niciodată până acum. Nu mă uit nici în stânga nici în dreapta, nu îmi văd decât bombeurile pantofilor pentru că pășesc cu capul în pământ. Mă sperie gândul că cineva ar putea să îmi vadă rușinea din ochi și frica de animal sălbatic încolțit. Mă furișez printre oameni cu teama de a nu fi recunoscut de cineva, aici în locul acesta unde de fapt nu mă cunoaște