Merg pe alee și par un cetățean oarecare. E cea mai bună deghizare. Am vesta cu explozibil legată deja în jurul pieptului și caut acum banca potrivită pe care să mă așez pentru a trage de detonatorul care declanșează sfârșitul lumii. Nu pot să citesc scrisoarea din mers. Nu sunt deloc bărbatul ăla de oțel care credeam că sunt.
Am crezut toată viața că sunt un bărbat curajos.
Sunt doar un pișcăcios pe care l-a luat tremuratul! Și nu, nu pot să citesc scrisoarea asta în fața blocului. Ar fi prea aproape de patul în care dorm cu Melinda și prea aproape de cearceafurile care ne poartă mirosul trupurilor. Spori, ca aceia de pe lamelele ciupercilor, ar putea fi luați de vânt de pe hârtia asta și duși până în dormitorul nostru. Am să urmez aleea încă vreo două sau trei blocuri și am să mă așez pe una din băncile vechi de lemn de lângă gardul viu.
Și copiii ăștia, cu bicicletele lor mă enervează al naibii de tare.…
Cred că e o bancă bună. Sunt la trei blocuri distanță de blocul nostru iar în spatele meu e un gard viu înalt și sălbăticit, netuns de multă vreme care, tot crescând, a făcut un fel de scobitură în care a rămas, ascunsă, banca. Mă așez pe ea. Nu mă vede nimeni iar copiii au rămas în lungul aleii, se aleargă unii pe alții. M-am așezat bine, mi-am lipit spinarea de speteaza de lemn, mi-am întins picioarele decent și cred că reușesc să dau impresia celor care mă văd că sunt un bărbat pentru care totul este în ordine, ieșit să ia puțin soare în primăvara asta frumoasă. După care să se întoarcă mulțumit și împrospătat acasă la familia lui iubitoare…
Doar că eu nu am o familie… Mi-e atât de frică… Nu știu ce să fac.
Mă uit în jur. E multă lumină și aerul poartă în el turbioane mici de mirosuri vegetale care mi se învârtesc pe la nas, pe la tâmple…
Aș vrea să adorm chiar aici pe bancă și să mă trezesc tânăr și nepăsător, nelegat de nimeni și de nimic. Să mă ridic de pe bancă și să plec într-o direcție oarecare…. Spre Sud. Într-o țară a cărei limbă nu o cunosc. Bag mâna în buzunar și scot hârtia asta nenorocită. E același scris ca și pe cealaltă, inegal, litere scrise cu un pix ieftin care lasă pasta pe alocuri mai groasă, pe alocuri mai subțire… O despăturesc. Sunt câteva rânduri. Nu are dată și e șifonată, ca și cum, înainte de a o pune în cutia noastră de poștă, cel care a scris-o a purtat-o o vreme prin buzunare. O țin în mână și mi-e scârbă de ea, ca și cum, punând mâna pe hârtia asta, aș pune mâna direct pe penisul în erecție al unui bărbat nespălat și împuțit.