Primăvara a venit brusc, cu un verde scăpat de sub control care a năpădit orașul prin parcuri și pe marginile drumului, și cu flori de pomi care sclipesc ca niște ștrasuri aruncate la întâmplare peste oraș.
După câteva luni, ploaia a încetat și cerul a rămas curat, descuamat până la un albastru tânăr și arogant. Oamenii s-au modificat radical, a apărut o specie nouă, mai agilă, mai descheiată la gât, care vorbește mai mult, mai ce le vine la gură, mai de dragul de a vorbi. Trotuarele s-au uscat și par pământuri nou formate dintr-un ocean evaporat. Au apărut și muștele normale de apartament, un lucru care alte dați mi s-ar fi părut alarmant și m-ar fi presat să inventez capcane sofisticate pentru a le stârpi o dată pentru totdeauna, care acum îmi produce doar o greață abstractă și viziuni eschatologice locale, nesemnificative.
Dar ziua de azi este inutil de frumoasă și dureros de nepotrivită cu felul în care se încheagă viața mea. Lumea este foarte hotărâtă să trăiască în veselie și iremediabil fericită iar lucrul acesta mă intimidează și mă întristează până la lacrimi. Doar că eu nu plâng niciodată din ochi sau cu lacrimi. Eu întotdeauna plâng din altceva sau cu altceva. Ca și acum. Plâng, dar nu cu ochii plâng ci cu pașii aceștia pe care îi fac pe trotuar. Pentru că pașii pe care îi fac acum pe trotuar nu sunt orice fel de pași ci sunt acei pași anume care mă duc către magazinul de saci de rafie. În sacii de rafie pe care îi voi cumpăra îmi voi împacheta puținul avut cu care voi pleca de aici. Cărțile, un serviciu incomplet de linguri și furculițe, niște farfurii care nu se sparg niciodată și vreo două pulovere pe care le-am cumpărat aici pe nimic de la magazine de secund hand. Sacii ăștia am să îi încarc eu însumi cu spinarea într-un camion pe care va trebui să îl tocmesc cu zgârcenie și pe care, după ce voi fi traversat de sus în jos țara întreagă, îi voi descărca sub ochii curioși și prădalnici ai unor vecini negricioși din Sud.
Pentru că astăzi, eu și Melinda ne despărțim! Și, dacă ne despărțim trebuie să îmi fac bagajul. Și să dispar. Și ca să ne despărțim îmi trebuie saci în care să îmi pun lucrurile.
Atât de mult mi-aș dori să adorm!
Dar nu adorm.
– Cunoști o tipă, Eleea? o întreb pe Melinda cu cel mai dezinteresat aer din lume, în timp ce așteptăm să iasă doctorul din sala de operație.
– Eleea?! Eleea și mai cum?
– Eleea Namora, zic.
– Nu. Nu cunosc pe nimeni cu numele ăsta.
Își frământă mâinile în așteptarea doctorului. Alura a făcut o formă gravă de ocluzie intestinală, au băgat-o direct în sala de operații și acum e aproape de miezul nopții.
Ce moment nepotrivit mi-am ales!
Femeia se uită la mine de parcă mai degrabă o deranjez. Zice:
– Nu, noi nu ținem saci de rafie.
Aș vrea să mai trăiesc, să mă mai plimb, să mai fac dragoste. Dar fără Melinda nu voi mai putea trăi. Fără Melinda voi muri.
Ce bine că la magazinul ăsta nu au saci de rafie.
– Nu țineți? zic, stupid.
– Domnule Gabalt, ședința de azi se amână! O să o reprogramăm și o să vă sun eu din timp. Onorariul desigur, îl veți primi în întregime.
Din nou se întâmplă ceva grav cu organele mele interne.
– Pot să vă întreb de ce, doamna Eleea?
Ea ezită. Inima îmi bate cu putere. Eleea dă să spună ceva dar se răzgândește și spune doar atât:
– Nu are nicio importanță, domnul Gabalt. O să vă sun eu pentru ședința următoare.
Femeia și-a îmbrăcat halatul albastru peste un pulover portocaliu. Aproape că nici nu pot să mă uit direct la ea atât sunt de nepotrivite culorile. Întrebarea mea o îndreptățește la un comentariu retrospectiv:
– Aduceam într-o vreme. Dar nu se mai cumpără. Și dă din mână în semn că, gata, cu sacii de rafie s-a terminat, nu mai merită aduși în magazinul ei.
Mă uit la femeie și o simpatizez deși e îmbrăcată într-o combinație de culori atât de insuportabilă încât pare suspectă de un sindrom mental. Mă bucur că industria merge prost și că oamenii nu mai au ce căra cu sacii.
– Deci nu mai aduceți? întreb să mă asigur.
– Nu mai. Gata!
Și dă o dată cu mâna prin aer de parcă ar goni o muscă.
Ies din magazinul ăsta pe trotuar cu o mică speranță. Poate nu am să găsesc saci de rafie până la urmă. Toată durerea pe care o port în mine și care mă îngreunează ca un rucsac cu bolovani se mai stinge un pic. Prin fața mea, preocupată și severă, trece o mamă cu un copil mic de mână. Copilul mai are mult de trăit.
Nimănui nu îi place propria lui moarte.
Nu știu dacă mai sunt tânăr și nu știu dacă sunt bătrân. Timpul din spatele meu e un amestec de filme de celuloid developate prost, șterse, voalate. Dintotdeauna timpul de dinaintea mea nu a existat altfel decât sub forma unei dorințe. Timpul era însăși dorința mea de a face ceva. Dorința îi dădea curgere și îl coagula în secvențe de întâmplări posibile în mintea mea de copil, de bărbat, de mascul.
Un bărbat trece cu un câine mare în lesă. Par amândoi absorbiți de ceva din depărtare. Câinele dă din coadă. Mă uit într-o vitrină. În sticla vitrinei mă văd pe mine. Am citit la vreme toate cărțile de aventuri ale copilăriei, am văzut suficiente filme pornografice pentru ca să nu mă mai ia nimic pe nepregătite, la școală am învățat cu ușurință formulele trigonometrice care, deoarece semănau cu pictogramele hitite, mi s-au părut deosebit de plastice și decorative. Pe deasupra, ca să impresionez fetele, am citit cărți din acelea groase de care fuge toată lumea: Frații Karamazov, Finnegan’s Wake, Critica rațiuni pure. Îmi amintesc încă fosilele specifice care delimitează erele geologice precum și denumirea tuturor celor 206 oase din corpul omenesc. Pot oricând să reproduc formulele complicate ale fenolilor și alcoolilor și știu capitalele tuturor statelor lumii. Mi se pare că sunt un tip bine informat. Și că am învățat destul de multe despre mine și despre lume. Lumea asta, pe care punem mâna zi de zi.
Total greșit!
Nu știu nimic despre lumea în care trăiesc!
Magazinele se înșiruie unul după altul până la intersecția aceea de lângă pod. Firmele le lucesc în soare, unele rupte pe alocuri. Nu par firme de magazine bine aprovizionate. Par mai degrabă sărăcăcioase.
Poate că până la urmă nu am să găsesc saci de rafie și nu voi mai putea pleca.
***