Mă uit repede pe afișajul telefonului. E numărul Melindei. Dar am abonamentul suspendat și nu pot suna înapoi.
Dau să îl bag în buzunar dar chiar atunci telefonul sună din nou. E glasul ei.
– Alo! Ce e? S-a întâmplat ceva?
– Vino repede acasă, Kuppi.
Glasul Melindei e schimbat. Sună grav și urgent.
Pare că s-a întâmplat ceva foarte grav.
Mă cuprinde teama.
– Sunt pe drum, vin chiar acum, zic. Ce e? S-a întâmplat ceva?
Ah, ploaia asta mă ucide. Nu o să se mai termine niciodată. Orașul e rece și întunecat. Iar inima mea e și mai întunecată. Îl înjur pe Dumnezeu!
– Trebuie să mergem urgent cu Alura la spital. Îi e foarte rău.
Glasul Melindei tremură. Frica și nesiguranța ei intră amândouă în urechea mea stângă și de acolo peste tot în mine.
-Îi este rău?! zic neînțelegând. Păi, când am plecat nu avea nimic.
– Da, i s-a făcut dintr-o dată rău. E albă toată. Transpiră și o doare burta foarte tare. Trebuie să mergem urgent la spital. Chiar acum! Vino, te rog, imediat!
– Ajung cât pot de repede, spun și o iau la fugă. Trec podul de peste râul care gâlgâie dedesubt negru și murdar, o iau în lungul bulevardului, trec de-a curmezișul parcului părăsit și, prin ploaia rece ca gheața, ajung pe aleea din fața blocului. Deschid ușa blocului cu cartela făcută de mine care funcționează perfect, mă reped pe scări, urc și bat tare în ușă. Melinda deschide și în lumina din hol apare chipul ei răvășit. Cu spaima întipărită pe el pare și mai frumos. Dar în clipa aceea în mintea mea se naște brusc un gând absurd și cumplit. Nicio religie, niciodată, nu mi-a îngenuncheat gândirea liberă. Dar acum e altceva, Mi se înmoaie picioarele și corpul îmi e brusc insuportabil de greu. Peste chipul Melindei se suprapune chipul Eleei cea cu gura făcută roată în jurul penisului mic dar pofticios al părintelui Maccabi.
Jurământul Melindei pe care mi l-a făcut când am întrebat-o despre scrisoare! Jurământul! A jurat pe sănătatea fetiței ei. Înseamnă că a mințit!
S-a adeverit!
– SFÂRȘITUL PRIMEI PĂRȚI –