– Lapte, pâine și câteva felii de salam din ăla fără condimente. A, și roșii, dacă au. Și, când ieși, ia te rog și gunoiul ăsta și du-l la tomberon. Bine?
– Îl iau, sigur că da.
– Uuuff, câte farfurii s-au strâns iar… face ea privind în chiuvetă cu un început de disperare care, în mijlocul bucătăriei plină de ustensile și suporți de vase o face să pară o eroină tragică în fața unui butuc de execuție. Casnică dar tragică.
Melinda e mică, blondă, cu un funduleț obraznic și cu o față de copil bosumflat care se uită cu groază la toate vasele murdare strânse în chiuvetă. E imposibil să nu îți placă de ea. E imposibil să nu o iubești. Să nu îți vină să o strângi la piept și să o penetrezi până cazi lat. Pe urmă să te ridici să îi speli frumos vasele și să o iei iar de la capăt. Dintr-o dată, de la înălțimea mea de mascul cu trasee cosmice, cobor la nivelul linoleumului și mă ofer generos să îi atenuez spaima:
– Lasă că le spăl eu după ce vin de la Pahor.
Pahor este magazinul alimentar din cartier.
Ea se întoarce spre mine și îmi zâmbește iar lucrul ăsta îmi e de ajuns. Plec cu gunoiul în jos pe scări plin de așteptări fabuloase ca și cum aș pleca în concediu în Antilele Mici sau în Barbados și ies pe ușa din spatele blocului cu o figură tâmpă de muncitor de la salubritate care tocmai a prizat ceva tare. Așa arăt eu când din mine iese la suprafață, în particule minuscule, perfecțiunea lumii.
Pentru că eu sunt populat de o lume perfectă în care doar eu am dreptul, din când în când, și doar cu justificări solide, să comit vreo imperfecțiune cerută de vreo nevoie imparabilă a imediateții mele biologice sau sociale. Trăiesc un miez luminos și incandescent de perfecțiune pe care încerc din toate puterile cum pot și cum mă pricep să îl feresc de nămolurile care ar putea să îl păteze sau să îl stingă.
Magazinul Pahor e la doi pași și tot acolo sunt și tomberoanele de gunoi. Pentru vânzătoarele de la Pahor, niște unguroaice tinere și vorbărețe, am devenit un fel de constantă matematică după care își pot fixa ceasurile. Constanta Kuppi Gabalt. În fiecare dimineață, devreme, sunt printre rafturi în papucii din piele de capră alegând pâinea, laptele, cerealele, gemul și salamul pentru micul dejun al Alurei. Femeile din magazin știu că sunt venit din Sud și asta pare să îmi dea o notă de insolit în mintea lor. Dacă nu mă văd o zi sau două se neliniștesc și mă întreabă apoi îngrijorate:
– Ați fost plecat?
Iar eu, măgulit de această atenție care mă face să mă cred nu numai un personaj important dar și un bărbat atrăgător, le răspund amical, ca și cum am fi niște rude prin alianță pentru care anumite aspecte ale vieții personale nu mai reprezintă niciun fel de secret:
– Nu, dar am avut ceva foarte important de lucru. Ceea ce nu este chiar neadevărat. Eu am mereu ceva foarte important de făcut. Lucrez cu maximă concentrare la menținerea perfecțiunii acestei lumi.
Dacă nu aș lucra acum cu toată puterea de care sunt în stare la transformarea ploii într-o decorațiune necesară a drumului până la Pahor, lumea ar fi cu o ploaie rece mai imperfectă. Așa însă, prin felul în care o așez în mintea mea, lumea rămâne neatinsă. Merg prin ploaie cu sacul de gunoi într-o mână, cu imaginea Melindei proptită cu disperare în fața chiuvetei cu vase în minte și sunt atent la păstrarea perfecțiunii în mijlocul căreia dragostea mea pare chiar miezul aromat al unei flori proaspăt deschise. Observ că mai toate scările de bloc au interfoane la fel ca și cel de la scara noastră și mă gândesc cu milă la cei care și-au pierdut cartelele și, pe o vreme ca asta, trebuie să stea afară, ciuciulete, până cineva se milostivește de ei să le dea drumul. Acum am ajuns la tomberoane. Sunt niște tomberoane mari, de plastic iar în jurul lor sunt împrăștiate gunoaie și hârtii aruncate neglijent de locatari dar eu știu să le rearanjez corect astfel că lumea rămâne în continuare exact în forma în care am eu nevoie de ea. Arunc sacul de gunoi în tomberon și aștept să văd în ce poziție se oprește. Se oprește într-o poziție care nu mi se pare corectă și de aceea bag brațul în tomberon și îl mai împing puțin, până e la nivel cu celelalte gunoaie. Nu e întotdeauna ușor dar îmi reușește. Nici cu vânzătoarea aceasta grasă de la casă nu este ușor să mențin lumea perfectă pentru că ea, dintre toate celelalte, este mereu deprimată și morocănoasă și poartă niște ochelari atât de groși încât ochii i se văd prin ei mici și duși într-o depărtare. Îmi ia alimentele unul câte unul din coș și le scanează tăcută. Îmi comunică sec suma de plată. Îmi dă restul într-o tăcere încărcată cu o mie de reproșuri și nemulțumiri anonime care i se încarcă tăcute în depresia din ce în ce mai întunecată din ochii ei mici. Plătesc, mă eliberez de ea și ies din magazin în ploaie. Mai lucrez puțin la tot ce văd și ajung cu bine din nou în holul blocului cu senzația că lumea este în ordine. Nu e deloc ușor dar îmi reușește. Mă gândesc că diseară trebuie să merg din nou la Eleea Namora pentru a-mi exersa empatia și pentru a câștiga din asta niște bani. Am să îmi pot plăti factura la telefon, am să contribui la cheltuielile casei. Am să pot, încet, încet, să îmi recapăt încrederea că e nevoie de mine. Poate că vor urma și alți clienți. Poate că lucrurile, totuși, se vor aranja. Mai am câteva trepte de urcat și sunt în casă. Fac doi pași în holul blocului și dau să urca scara. Mă uit în stânga. Și tresar.
Ceva nu este în regulă.
Mă uit mai cu atenție înspre cutiile de poștă și dintr-o dată inima îmi bate foarte tare. Prin perforațiile cutiei noastre mi se pare că văd ceva alb înăuntrul ei. Pare a fi o scrisoare.
O nouă scrisoare.
Mă opresc paralizat în mijlocul holului și, cu dezastrul plutind ca un fum gros deasupra perfecțiunii, mi se face din nou o frică teribilă.
***