S-a întunecat. Orașul e vizibil numai prin tuneluri de lumină portocalie căzută din becurile de pe stâlpi care se adaugă unul la altul în lungul trotuarului.
Găsesc strada. Găsesc și blocul. În fața lui sunt parcate câteva mașini. Asta trebuie să fie scara ei. Plouă mărunt și e al naibii de rece. Încerc să mi-o imaginez pe femeia din viața căreia voi începe să fac parte în mai puțin de un minut. Trebuie să fie trecută de patruzeci de ani, singură de multă vreme, cu unul sau doi copii la facultate, cu una sau mai multe pisici leneșe prin casă, cu teancuri de reviste pentru femei la capul patului, temătoare, sociopată, rușinos de pofticioasă în intimitatea ei pe care nu o cunoaște nimeni.
Deschid ușa blocului. Ajung la etajul doi, apartamentul șapte. Mă uit la ceasul de pe telefonul mobil. E ora șase fix. Apăs și sun.
Nu se întâmplă nimic. Sun din nou. Nimic.
Mă gândesc că poate nu a fost decât o glumă proastă a cuiva care nu avea ce face. Că am făcut drumul degeaba. Există oameni care se distrează grozav făcând glume proaste altora. Nici măcar nu ar fi prima dată și, culmea, nici nu m-aș supăra. Îmi place să merg prin ploaie.
Brusc însă, pe dinăuntru se mișcă o cheie în broasca ușii. O dată. De două ori. Apoi ușa se deschide încet și în cadrul ei apare o femeie.
Și în clipa aceea mi se face frică. Îi recunosc părul. Ovalul feței. Femeia care stă dreaptă în ușa deschisă este femeia care ședea pe scaunul din dreapta pe holul spitalului acum câteva zile! Cea care purta pantofii imaculați ai Doamnei Astari.
Ce straniu!
– Bună seara, doamnă, spun încet.
Coincidența aceasta mă emoționează foarte mult.
– Bună seara, spune și se dă într-o parte ca să îmi facă loc să intru.
Nu pare să mă fi recunoscut. Sau dacă m-a recunoscut, nimic nu lasă să se înțeleagă lucrul ăsta.
Intru în hol iar ea încuie ușa în urma mea și îmi arată cuierul. În timp ce îmi scot haina, ea stă chiar lângă mine și mă examinează ca pe un obiect dintr-o vitrină. Îmi agăț cascheta în cuier și mă întorc spre ea.
– Haideți să intrăm aici, spune ea cu o aceeași voce fermă pe care mi-o amintesc de la telefon. O să stăm aici, în bucătărie.
Și, într-adevăr intrăm în camera din față care este chiar bucătăria. Lucrul acesta e neobișnuit pentru că dintre toate camerele casei, bucătăria este locul cel mai puțin potrivit pentru confesiune. Pe peretele din stânga sunt suspendate module cu vase, cutii și borcane, veselă și substanțe. Sub ele este chiuveta nichelată iar în continuarea ei aragazul și mașina de spălat rufe. Pe aragaz sunt două oale în care fierbe ceva. De la aragaz până la fereastră e un blat unde, pe o un fund de lemn se văd curățate câteva legume gata să fie puse în oală. Lângă fereastră, pe partea cealaltă, e un frigider înalt. Lipită de peretele din dreapta este o masă lungă cu capetele rotunjite pe care se vede o ceșcuță din care cineva a băut cafea de curând.
Nu este deloc genul de femeie pe care o imaginasem venind încoace. Este înaltă, tânără și alertă. Din cap îi iese un segment de întuneric care îi alcătuiește părul, lung până peste umeri, aproape drept. Nu pare să aibă mai mult de treizeci de ani. Poate nici atât. Un breton rebel, care o întinerește și mai mult, îi acoperă fruntea ca o creastă înfoiată căzută peste ochi.
– Pot să stau aici? o întreb.
– Da, sigur, luați loc, spune ea cu aceeași voce care mi se pare prea sigură pe sine. Aproape că mă intimidează. O femeie care tocmai și-a chemat un bărbat căruia să i se confeseze ar trebui să fie mai smerită și mai defensivă. Mai umilă. Mai defensivă. Ca un eretic înaintea unui exercițiu major și benevol de auto da fe.
Chiar dacă pentru asta este de acord să plătească. Mă așez. Ea rămâne în picioare sprijinită cu șoldul de marginea mesei și mă privește cu o directețe care mă nemulțumește. În bucătărie este cald. Am o senzație bruscă și intensă de intimitate cu locul acesta și nu îmi convine. Aș prefera să mă simt străin și inconfortabil pentru că asta m-ar forța să rămân alert, pregătit să tratez lucrurile rațional, detașat și clinic. Nu am nevoie decât de un număr foarte restrâns și controlabil de intimități ca să îmi păstrez echilibru. Aburul care iese din una din oale are un miros prea familiar. Acesta nu e un lucru bun pentru că mă diminuează interior și mă deteriorează, de la sacerdot înspre copil.
– Beți o cafea? mă întreabă ea de acolo, de la doi pași de mine.
– Nu, mulțumesc. Dar aș putea să beau un pahar de apă.
Face o piruetă, se duce la chiuvetă și îmi umple un pahar cu apă. Poartă un tricou negru cu mânecă scurtă, cu un decupaj care merge până la rădăcina sânilor și niște pantaloni de trening gri, mulați în partea de sus și largi în partea de jos. În astfel de situații, până capătă încredere, cel care se confesează îmi evită o vreme privirea. Femeia asta mă privește însă mereu numai în ochi. Și are o alură sportivă, de femeie robustă căreia nu îi trebuie altceva ca să fie echilibrată și tonică decât o pistă de zgură pe care să își înceapă ziua făcând câteva ture de încălzire. Duc paharul la gură iar ea în timpul acesta mă examinează cu atenție. Când privirile noastre se întâlnesc ea zâmbește de parcă aș fi prins-o făcând un lucru nepermis. Zice:
– Nu am mai chemat niciodată până acum vreun bărbat în casă la mine.
Are un zâmbet simplu și firesc, fără niciun fel de premeditare sau cochetărie, pe care îl vezi doar pe fața oamenilor sinceri. Nici pe mine nu m-a mai chemat la ea acasă o femeie singură.
Nu spun nimic. Pe inelarul mâinii stângi poartă o verighetă îngustă de aur. Este singura bijuterie și înseamnă că este căsătorită.
– Uitați cum facem, spune ea, practică, amintindu-mi pentru ce mă aflam acolo. Am să vă plătesc pentru patru ședințe în avans. Și după ce le consumăm pe acestea, mai vedem. E bine?
– Este foarte bine, Doamna Eleea.
Ea face din nou pirueta sportivă și dispare într-o altă cameră de unde se întoarce cu niște bani în mână. Mii numără și apoi mi-i întinde.
Mă uit la bani. Sunt mai mulți decât ne înțelesesem la telefon.
– Sunt prea mulți, zic, și arăt înspre bani.
– Știu, zice ea. Dar e bine așa.
Ar fi absurd să o contrazic.
Îi iau, îi bag în buzunarul de la spate al pantalonilor și mă simt profesional și responsabil. Femeia aceasta ia lucrurile în serios.
– Acum putem începe, da? întreabă ea privindu-mă în ochi iar în privirea ei este o așteptare ca cea din ochii copiilor într-un magazine de jucării.
– Da, putem începe.
– Bine, spune ea.
Și spunând aceasta, face iarăși pirueta, dar în loc să se așeze pe scaunul celălalt al mesei ca să putem sta de vorbă, ea se duce la blatul pe care se află legumele, ia un cuțit de bucătărie cu lama lungă și lată și începe să toace mărunt feliile de ceapă.
Și nu mai spune nimic.
Nimic.
Minutele trec.
Răstoarnă ceapa tăiată într-o tigaie și așteaptă. Se șterge la ochi cu un șervețel. Când ceapa începe să sfârâie, o stinge cu apă. Se uită cu atenție în tigaie, învârtește ceapa, absorbită complet de ceea ce face. A uitat de tot de existența mea acolo și de confesiunea pe care trebuia să o facă. Minutele trec. Deschide și închide ușile modulelor și ia de acolo borcane cu tot soiul de sosuri, pliculețe cu mirodenii, sare, pune la loc câteva ustensile, scoate niște șervețele. Deschide și închide robinetul de la chiuvetă și spală câteva farfurii pe care le pune la scurs pe suportul de material plastic din stânga chiuvetei. Ceva nu este în regulă aici. Mă uit la ea încercând să înțeleg. E o femeie deosebit de plăcută. Acum s-a rezemat într-un picior și gustă puțin din ceea ce fierbe în una din oale. Pantalonii de trening fac o cută acolo unde i se împreună fesele și îi conturează astfel și mai corect anatomia posteriorului. Are un fund rotund, ridicat în sus, bombat și proeminent. Are picioare lungi și pline, de voleibalistă agilă. Prin tricou i se profilează sânii rotunzi și fermi. Ceva nu este în regulă aici. Acesta e un profil de femeie fizic sănătoasă și social câștigătoare. Timpul trece. Afară plouă mărunt. În bucătăria aceasta miroase exact cum mirosea bucătăria de la Capasteros când mama făcea un borș de găină. Găina se cumpăra a doua zi după salariu și i se tăia gâtul cu același cuțit cu care ciopleam avioane din bețe albe găsite pe malul râului. Și se zbătea. Găina dădea bezmetic din aripi și sărea de la pământ un metru în înălțime iar sângele care îi țâșnea din gât împroșca verdele ierbii din spatele blocului. Găina se zbătea infinit de mult, nu reușea niciodată să moară cu adevărat. Sângele care țâșnea în jeturi subțiri și foarte puternice nu înceta niciodată să ne stropească pe noi, copiii care ne strângeam să vedem cum i se taie gâtul găinii. Iar noi țipam și aplaudam și ne feream ca nu cumva, zbătându-se bezmetică și tăcută, găina fără cap să sară cu ghearele pe vreunul din noi iar sângele ei să ne înece fața și din cauza asta să murim și noi.
Se întoarce pe jumătate, se uită la mine și pe buzele ei apare un zâmbet copilăros. Credeam că a uitat de mine. Dar nu. Ochii ei negri și mari au o vibrație rapidă. E acolo și e conectată intim la tot ceea ce se întâmplă în bucătărie.
Apoi, după ce zâmbetul acela scurt și înțelesul lui se consumă, se întoarce din nou cu fața spre aragaz și amestecă ceva cu o lingură într-un castron de plastic.
Stau cuminte pe scaun și o urmăresc cum trebăluiește. Nu știu cât timp a trecut. Poate un sfert de oră. Poate mai mult. În fine, pare să fi terminat de pus legumele și condimentele pentru mâncare. Dă flacăra aragazului la minim și lasă cele două oale să fiarbă la foc mic. Pune castronul de plastic lângă perete, cu lingura în el. Se întoarce apoi spre mine și îmi zâmbește. Zâmbetul ei e o frază spusă într-o limbă prea rapidă ca să mai poată fi auzită. Își șterge mâinile pe un prosop mic, alb, apoi îmi face un mic semn cu mâna și spune:
– Veniți!
Mă ridic grăbit și o urmez. Mă țin după ea și întrăm amândoi în altă cameră. Un miros de lenjerie proaspăt aerisită îmi inundă nările. Ceva nu este în regulă. Acesta este dormitorul conjugal. Lângă peretele din stânga se întinde patul mare iar peste el este întinsă o plapumă într-un cearceaf alb cu imprimeuri multicolore. Capetele plăpumii atârnă peste marginea patului. Pe peretele opus al patului se înalță un dulap negru, cu niște decupaje decorative în partea de sus.
– O să stăm aici?! întreb cuprins de un început de
neliniște.
– Da, o să stăm puțin aici, spune ea. Am să mă lungesc puțin să mă uit la un film. Bine?
Ceva nu este deloc în regulă aici. Într-un fel, confuz, începe să îmi fie teamă de această incertitudine.
– Desigur, zic.
– Iar dumneavoastră o să stați pe scaunul acesta. Și, spunând asta, trage un scaun de sub masa de la capătul patului și îl așază lângă pat.
Apoi se urcă în pat cu nepăsarea pe care ți-o dă faptul că te știi la tine acasă, singur, și poți să faci ce vrei. Face doi pași în mâini și genunchi peste plapumă și se tolănește pe spate cu capul pe pernă, cu picioarele lipite și întinse. Apoi ia o telecomandă de pe noptieră și o îndreaptă către televizorul de pe peretele opus. Ecranul televizorului se luminează brusc în albastru și în aerul dormitorului începe să se audă o melodie de pe la mijlocul secolului trecut.
Începe un film de desene animate.
M-am așezat pe scaun și privesc și eu filmul.
Ne uităm împreună la un film de desene animate. E noapte, aici în Nord, unde sunt străin și în geamul ferestrei se aud stropi mici de ploaie.
E un film cu un pui de elefant care nu este iubit de nimeni și a cărui mamă suferă un tratament barbar și umilitor din partea proprietarilor circului de care aparține. Elefănțelul are urechi foarte mari și caraghioase și luptă cum poate și cum știe el mai bine să își salveze și să își reabiliteze mama. Reușește să creeze senzație și să uimească pe toată lumea cu știința lui de a zbura folosindu-și urechile pe post de aripi. Nu știu câte minute au trecut. Poate un sfert de oră. Poate douăzeci de minute. Poate mai mult. Mă uit la film prins de povestea aceasta simplistă.
– Ați spus ceva? întreb și mă uit la femeia întinsă pe pat.
Mi s-a părut că a vrut să spună ceva.
Nu răspunde. Dă doar din cap în semn că nu. Are ochii umezi din cauza elefănțelului care și-a pierdut mama. A plâns. Se șterge la ochi cu dosul palmei și, pentru că a văzut suficient din film, stinge televizorul.
– Partea asta îmi place cel mai mult, spune ea și zâmbește.
Se ridică din pat. O urmez în această postura de martor plătit și memorie contra cost ale existenței ei și intrăm din nou în bucătărie. Doamna Eleea merge la aragaz, ridică pe rând capacele oalelor și le inspectează. Mai amestecă puțin. Apoi, după ce stinge flacăra arzătorului, se întoarce spre mine și îmi zâmbește copilăros, de parcă ar vrea să îmi mărturisească o poznă. Dar nu îmi spune nimic. Se îndreaptă către fereastra bucătăriei și o deschide. Se apleacă mult înainte și rămâne în cadrul ferestrei, sprijinită cu coatele pe pervazul îngust, cu capul și cu umerii în aerul rece de afară. Desface un pic picioarele pentru a avea o bază de sprijin mai bună, împinge fundul în spate și îl ridică exact ca într-o poziție erotică. Și din poziția aceea se uită pe geam.
Nu știu cât stăm așa.
Mă uit la ceas. A trecut mai mult de o oră de când am sosit.
Eleea închide fereastra și se întoarce spre mine. Se uită în ochii mei și spune pe o voce ușor schimbată:
– Puteți veni și mâine?
– Pot.
– Dar aș vrea să veniți puțin mai devreme, pe la șase fără cinci. Sau fără zece. Puteți?
Și spunând asta se apropie de mine ca și cum ar vrea să mă atingă. Se oprește însă la un pas în fața mea. Se uită în ochii mei. Mereu se uită în ochii mei.
– Da, pot.
Îmi îmbrac haina, îmi pun cascheta și mă pregătesc să ies. Femeia descuie ușa cu gesturi lente, de parcă ar mai fi ceva de făcut sau de spus. Fac un pas și ies pe jumătate din casă.
– Acum câteva zile am avut un atac de panică, spune ea încet și se uită drept în ochii mei. Mi s-a părut că mor, adaugă în șoaptă.
Nu înțeleg.
Ochii ei par că vor să povestească ceva mai amplu. Mă uit la ea și simt că ceva mă neliniștește. Pe holul acela întunecat ceva de pe chipul ei mă împinge înapoi într-un timp îndepărtat și neclar și pentru o clipă am senzația stranie și absurdă că am mai văzut chipul acesta cândva, de mult, și că mi-a fost cunoscut. Desigur că nu am cum să o fi cunoscut-o. Eu am trăit tot timpul în Sud, departe de locurile astea iar pe deasupra ea este mult mai tânără. Dar de unde are femeia aceasta pantofi ca ai Doamnei
Astari? Ar trebui să nu mă mai gândesc la lucrul acesta.
Este o coincidență absurdă. Cum stă lângă ușă cu ochii încă umezi de la durerea provocată de elefănțelul care nu e iubit, îmi vine să întind o mână și să o mângâi pe părul ca noaptea ca să o liniștesc. Aș mângâia-o pe față și i-aș spune că nu are de ce să se teamă. Că este o femeie frumoasă, puternică și uluitor de armonioasă și atrăgătoare.
Dar nu pot să fac asta. Ar fi cu totul neprofesionist. Eu sunt doar un colector de deșeuri și rateuri afective și emoționale. Un procesator de spaime. Ale mele și ale altora. Eu trebuie să mă opresc acolo unde se termină relatarea. Pentru restul lucrurilor femeia aceasta are un bărbat al ei. Are prieteni ai ei. Are casa ei.
– Să nu vă speriați, zice, de parcă eu aș fi avut atacul de panică, nu ea.
Recomandarea ei mi se pare absurdă și nu mă pot abține să o întreb.
– De ce să mă sperii?
Se uită la mine și își dă la o parte o șuviță din părul lung care îi venea peste obraz.
– Să nu vă speriați dacă veți avea un atac de panică, zice ea. O să vă treacă.
Ce dracu mai e și prostia asta? Mă uit să văd dacă ochii ei vor să spună și altceva decât a spus gura. Dar pe palier e deja întuneric și nu pot să îi văd suficient de bine ochii.
Cobor.
Ceva mă irită și mă neliniștește într-un fel greu de înțeles. Ies în stradă și, cu gândul la Melinda, mi se face brusc teamă de propriile mele gânduri!
Eu nu am mai mângâiat niciodată în viața mea o femeie căsătorită.
Dar nu e numai asta. E ceva cu totul neclar, straniu și absurd, ca o presimțire pe care nu o înțelegi. Și mi se face o frică stranie, adâncă, la fel de inexplicabilă ca aceea pe care o simți în somn.