Stau pe balcon pe un taburet și mă uit la blocul de vis-à-vis fără să văd nimic.
Plouă mărunt și aerul e rece. În fața balconului niște crengi desfrunzite coboară arcuite dintr-un măr ornamental ale cărui mere, mici și scofâlcite, au rămas neculese, ca niște umflături bolnave la nodurile crengilor. Seamănă cu fântâna arteziană din mijlocul Parcului Central din Capasteros, unde am copilărit, înlemnită sub forma unui măr pletos. Apartamentul inginerului pofticios cu clăbuci de salivă în dinți este la etajul doi și, dacă aș vrea, aș putea sări drept în coroana mărului. Mai încolo, printre blocuri, se văd munții. Foarte aproape. Versanții sunt plini de păduri dese care vara arată ca o lână verde pe un animal uriaș, pe jumătate îngropat. Acum lâna e țepoasă și neagră, copacii desfrunziți respiră o singură dată de pe zi și în această apnee prelungită pădurea s-a necrozat. Muntele e negru.
Surzesc.
Altfel nu îmi explic de ce am găsit patru apeluri nepreluate pe telefonul mobil când eu de fapt am purtat tot timpul telefonul cu mine. Luna aceasta am câștigat foarte puțin și, de vreo zece zile mi-au tăiat telefonul. Pot primi apeluri dar nu mai pot suna. Și îmi este rușine. Mie de mine. O rușine care mă debilitează și mă fragilizează. Nu recunosc numărul. Ar trebui să sun eu înapoi dar nu pot suna pentru că viața mea nu merge deloc cum trebuie. De când te naști, viața înseamnă să cheltuiești bani. Va trebui să aștept și poate o să sune din nou.
Melinda este din nou plecată. Nu știu unde dispare. Pleacă des și nu știu niciodată când se întoarce. Are afacerea ei și, din cauza aceasta, primește și dă o mulțime de telefoane, pleacă și vine la cele mai neașteptate ore. Are o mulțime de chei de case și apartamente înșirate pe un inel de sârmă oțelită pe care îl poartă tot timpul după ea în poșetă. Cumpără și vinde, intermediază.
Alura este la școală.
Dimineața, înainte de a pleca, a petrecut vreo douăzeci de minute în fața uneia din oglinzile din hol încercând să își aranjeze o șuviță de păr într-o anumită poziție în care șuvița nu voia să stea. A încercat cu pieptenul, apoi cu peria, apoi cu fixativ, apoi cu un cleștișor. Nu i-a plăcut. Apoi a încercat să o așeze în altă poziție. În cele din urmă și-a pus o șapcă peste ea și, după ce s-a uitat insistent la ea însăși în oglindă vreo cinci minute să vadă cum îi stă șapca, a plecat la școală nervoasă.
Mă aflu aici pentru că o iubesc pe Melinda.
Îmi repet lucrul acesta: mă aflu aici pentru că o iubesc pe Melinda. De aceea mă aflu eu aici, pentru că o iubesc pe Melinda.
Dacă aș fuma, acum ar fi momentul perfect pentru a-mi aprinde o țigară. Dar nu fumez.
Tresar. Sună telefonul. Îl scot repede din buzunar și mă uit pe afișaj. E numărul care mai sunase.
– Da, zic încet.
De la celălalt fir nu spune nimeni nimic.
– Alo! zic.
-În legătură cu anunțul din ziar, zice ea în cele din urmă.
Brusc, blocul de vis-à-vis se vede foarte limpede. Timpul redevine prezent. Prezentul imediat
– Da, doamnă, spuneți, vă rog! Pot să va fiu de folos?
Urmează din nou o pauză. Femeia ezită. Lucrurile acestea sunt delicate și imprevizibile. Mă gândesc că nu i-a plăcut vocea mea și că vrea să închidă. O aud cum răsuflă în receptor. Ezită. În sfârșit, spune încet:
– Sunteți confesor de profesie?
E o întrebare grea dar nu una la care să nu mă fi așteptat. Trebuie să răspund cinstit. Spun cât pot de calm și de detașat:
– Nu doamnă, nu sunt confesor de profesie.
– Deci nu sunteți preot? întreabă ea.
– Nu, doamnă, nu sunt preot.
– Sunteți psiholog? Sau psihiatru? întreabă ea din nou ridicând de data asta puțin vocea.
– Nu doamnă, îi spun, nu sunt nici psiholog, nici psihiatru.
– Dar ce sunteți?
– Sunt un om obișnuit.
– Un om obișnuit?! zice ea neîncrezătoare.
– Un om obișnuit! răspund eu încrezător.
– Un om obișnuit care ascultă confesiuni?
– Da, doamnă! Și pot face lucrul acesta și pentru dumneavoastră, dacă veți dori.
Ea ezită. Îi aud respirația în telefon. Din fundal de undeva se aud viori repetând obsesiv aceleași măsuri într-un concert brandemburgic. În timp ce vorbește cu mine, femeia se deplasează prin casă dintr-o cameră în alta pentru că muzica se aude mai tare sau mai încet după cum se apropie sau se depărtează de sursă. Se plimbă prin sufragerie, prin holul de la intrare, prin sufragerie din nou.
Urmează să se decidă.
În sfârșit, pare a se hotărî. Spune:
– M-ar interesa!
Îmi crește pulsul. Intru în starea de prestator de servicii și îmi ajustez vocea, tempoul, cezura. Sunt pe balcon, în pantalonii de pijama în care am dormit peste noapte dar cineva necunoscut pare dispus să mă ia în serios chiar și în postura aceea.
– Mă bucur, doamnă, spun eu cu ochii pe mărul ornamental despletit prin care se vede sclipind fântâna arteziană din Parcul Central. Nu ne rămâne decât să stabilim practic cum procedăm.
– Da, spune ea.
– Sunteți din oraș? o întreb.
– Da. Locuiesc în oraș.
Vocea ei este foarte sigură. Știe exact ce vrea și cum trebuie să mi-o spună.
– Uitați, vă dau adresa. Puteți veni astă seară, la ora șase?
Brusc, blocul de vis-à-vis se vede din nou foarte limpede. Timpul prezent.
– Da, pot.
– Plata se face pentru fiecare ședință? mai întreabă ea.
Trebuie să îmi plătesc factura. Și să îmi alimentez impresia că viața mea aici nu este o eroare iremediabilă. Iar dacă vorbește de mai multe ședințe, femeia pare că are multe lucruri de spus și că este dispusă să plătească pentru ceea ce vrea să spună.
– Plata, doamnă, se face cum doriți. Fie după fiecare ședință, fie pe un număr oarecare de ședințe în avans.
Ea se gândește. O aud din nou respirând în telefon. Probabil că fumează. Se plimbă prin casă, concertul din fundal se aude acum mai tare. Înseamnă că s-a apropiat de sursa de muzică.
– Bine! spune ea în cele din urmă cu aceeași voce fermă, obișnuită să comande. Atunci rămâne pentru astă seară la șase. Notați, vă rog, adresa mea.
– O clipă.
Intru în casă și îmi găsesc ceva cu care să pot scrie.
– Spuneți, vă rog.
Ea îmi dictează făcând pauze scurte care să îmi permită să notez. E o adresă care nu îmi spune nimic. Sunt aici de câteva luni dar am ieșit rar și doar pentru perioade scurte, cât să cumpăr pâine și lapte bătut, din apartament. Orice stradă poate avea orice nume. Orice bloc poate avea oricât de multe etaje.
– Deci rămâne pentru astă seară la șase, spune ea, pregătită să încheie conversația după ce mi-a dictat adresa în întregime.
– Da, doamnă, astă seară la ora șase.
Apoi îmi aduc aminte de ceva și o întreb:
– Nu mi-ați spus cum vă cheamă.
Ea nu spune nimic. De fapt nu era nevoie să o întreb despre nume, doar un exces patologic de interogație mă face să pun întrebări nenecesare.
– Eleea. Eleea Namora, spune ea, scurt.
Răsuflarea și viorile dispar brusc! A închis.
***