Capitolul 31

Am ajuns. 

Plaja aceasta este numai a noastră. Chiar mă gândesc să o anexez legal, prin Înalt Ordin de Cucerire Corectă, cu sigiliu și cu ceară roșie cum am văzut că are tata într-un sertar, la Republica Insulei și să o fac parte a Comitatului Meu. Să îi fac o hartă și să îi dau un nume.  Am să îi dau un nume care să înceapă cu litere din numele meu dar care să conțină și litere din numele Sanusei.  De exemplu, plaja Kusa. De la Kuppi și de la Sanusa. Da, e un nume bun! Când ajung acasă am să și încep să o desenez. Pe ea sunt ca într-un fel de casă a mea. În ultimele zile râul a scăzut iar plaja a mai câștigat un metru sau doi în lățime. E mai bine așa, avem mai mult loc. La mal e mai mult pietriș decât nisip. Ahhhh… e atât de bine! Arunc vioara în nisip fără să mai îmi pese de corzile ei. Trag un șut cu sandaua în nisip, fără rost și încep să îmi deschei cămașa. Floare roșie pe care mi-a dat-o Sanusa este acolo, vie și mi-e teamă că o să se șifoneze acum.

– Știi cum se va numi de acum încolo țara asta care e țara noastră? o întreb emoționat pe Sanusa. 

– Vezi, a scăzut apa și o să găsim mulți melcișori printre pietre, spune ea. Sunt sigură! Că ei stau la apă.

Și începe să se dezbrace.  

– Se va numi Kusa!  Înțelegi? O să îi spunem Kusa. Ku de la Kuppi și Sa de la Sanusa. Ce zici, nu-i așa că e fain?

– Kusa?! răspunde ea întrebându-mă. Daaa…. Ce frumos e !!! Suntem în Kusa! Și face o piruetă în nisip care îi înfoaie fusta. Suntem în Kusa, țara noastră.

Melcișori pe dracu! Ce prostie și cu melcișorii ăștia! Poate vreun șarpe de apă, din ăla care înoată cu capul deasupra valurilor. Sau poate chiar un bizam. Dintr-un bizam poți să îți faci o mânușă dacă știi să îl belești cum trebuie. Iar dacă aș prinde doi, aș putea să fac două mânuși pe care să i le dau Sanusei, pentru la iarnă. 

– Tu ai mânuși, o întreb în timp ce îmi arunc cămașa cât colo.  

– Mânuși?! întreabă ea mirată. Sigur că am. Din piele de căprioară. 

Căprioarele nici nu prea cresc pe aici. O să trebuiască să mă duc la munte ca să vânez una dar nu cred că o să mă lase părinții.

Sanusa își descheie nasturii, își trage bluza și și-o scoate peste umeri. Rămâne numai cu fustița pe ea, cu sânii goi. Se uită la țâțele ei și strâmbă din colțul gurii. 

– Kuppi, tu știi ce mi-a spus mama? 

Asta ar fi chiar culmea. Să știu eu ce i-a spus maică-sa. 

– Ce ți-a spus? 

– Mi-a spus că ar trebui să port sutien. 

– Păi, da, zic eu, uite ce ți s-au înroșit țâțele de la atâta soare. 

Ea strâmbă din nou din colțul buzelor.

– Zice că nu trebuie să mai umblu cu țâțele goale prin casă când vine domnul Kapetanos pe la noi. 

Habar nu am cine e domnul Kapetanos. Dar, sincer, eu aș vrea ca ea să nu poarte sutien. Îmi place mai mult așa cum e acum. 

Își trage fermoarul de la fustiță și o scoate. Astăzi are chiloței roșii, tiviți cu o bentiță neagră. Împăturește frumos hainele și le pune cu atenție lângă vioara mea, rămasă în soare. Apoi își scoate și sandalele cu talpa plată și le pune alături. Sanusa cred că este o fată foarte ordonată. Așa am să fac și eu, am să împăturesc hainele cu mai multă atenție. Și poate că nici prin noroi nu o să mai alerg ca bezmeticul, să nu se mai murdărească tenișii.

– Tu ai luat premiul la școală? o întreb eu. 

Ea se uită peste apă. Îi măsoară lățimea. Exclamă, cu gândul la melcișori:

– Vai, Kuppi, cât de mult a scăzut apa! Cred că o să găsim melcișori cu duiumul! 

Ce am întrebat-o eu și ce îmi răspunde ea!  Ce enervante sunt fetele! Nu poți să vorbești niciodată normal cu ele. Sau serios.

Mi-am aranjat și eu hainele împăturite frumos lângă cutia viorii. Astăzi am chiloți din aceia cu elastic bun așa că o să pot să înot fără griji. O pornesc prin nisipul fierbinte spre apă. Sanusa vine și ea în urma mea. Ajung lângă apă dar mă opresc. 

– Ce e? mă întreabă Sanusa. 

– Nimic, zic. Intră tu că vin și eu imediat. 

Se duce la apă și o atinge cu tălpile. Dar eu în timpul ăsta simt inima în piept cum îmi bate iar cu putere. Fac câțiva pași spre stânga pe malul râului. Acolo, pe pietriș, către bolovanii aceia mari, văd din nou aceiași papuci putrezi pe care i-am mai văzut. Mă apropii de ei. Sunt aceiași. Sunt papuci de om mare, nu de copil. De unde dracul au mai apărut iarăși papucii ăștia împuțiți?

Mai este cineva pe aici? Cine este aici? Și unde? 

Inima îmi bate repede, repede. 

– Vino, mă strigă Sanusa. 

Trag un șut papucilor și o pornesc în fugă înapoi spre Sanusa. Intrăm amândoi în apă și începem să ne alergăm și să ne stropim unul pe altul speriind pentru fracțiuni de secundă roiurile de musculițe care se învârtesc fără niciun înțeles deasupra apei. Apa e răcoroasă. Ziua e caldă și sclipește. Și în mintea mea sclipesc obiecte de argint. 

Și, pentru o fractiune de clipă, mi s-a părut că dinspre bolovanii scufundați în umbră mai sclipește ceva. Ceva care nu numai că sclipește dar se și mișcă. 

Mă uit spre bolovani. Nu e nimic. Nu e nimeni. Doar mintea mea, aerul și Sanusa care, toate la un loc, sclipesc sub chiar forma vieții mele din clipa aceea. 

– Hai să căutăm melcișori, zice Sanusa stropindumă.

– Hai!

Ieșim din nou la țărm și începem să ne uităm după melcișori în ochiurile mici de apă. Eu sunt în față, Sanusa este în spatele meu. Mergem încet către bolovani. Sunt foarte atent la ochiurile de apă. Vreau să îi găsesc Sanusei cât mai mulți melcișori dar nu văd niciunul. 

– Kuppi! spune ea încet din spatele meu. 

– Ce e? o întreb eu cu ochii prin pietre. 

De pe noi apa se evaporă repede și lasă în urma ei o senzație de răcoare. 

– Cine e omul ăsta? mă întreabă Sanusa la fel de încet. 

Tresar și mă întorc repede spre ea. Mă uit peste tot. Nu e niciun om! 

– Care om?, zic. 

 Uh, ce m-am speriat!  

– Ăsta, zice ea. 

Și ridică mâna arătând spre partea cealaltă, în spatele meu, spre bolovani, unde am văzut papucii.   Mă întorc repede să mă uit spre locul pe care mi-l arată Sanusa. Și mi se taie picioarele.       

***