Mi-e o frică groaznică de când cu examenul.
Nu știu deloc cum am să o scot la capăt până la urmă. La vioară nu am înțeles o iotă în tot timpul ăsta cât am fost la orele domnului Predesso și nu știu nimic. Țin arcușul în mână ca pe un băț cu care mai degrabă i-aș trage una peste picioarele împuțite ale lui Balonto decât să îl port cu vreun folos peste corzile viorii.
Domnul Predesso nu s-a străduit niciodată să mă facă să pricep mai mult pentru că niciodată nu i-a plăcut de mine. Cred că ne disprețuiește pentru că suntem din clasa muncitoare. De jos. Să-l ia dracul de broscoi gușat și scârbos, o să îmi ia ăștia vioara și o să mă bată tata să mă snopească pentru că o să îl fac de rușine în fața celorlalți gardieni de pe scară. Și o să ne-o impute. Și dacă ne-o impută, habar nu am ce o să se întâmple cu familia. Poate ne deportează. Dar nici asta nu știu prea bine ce înseamnă. Domnul Udar nu o să se mai grăbească să îl salute el primul, iar Domnul Strugario îi va râde in nas, deși el e bolnav de rinichi iar tata nu e decât de ficat. Doamna Udar va șopti îngrijorată tuturor celor la care merge să bea o cafea, despre nereușita rușinoasă a băiatului tovarășului Gabalt. Exact cum a visat ea: o vacă galbenă cu coarne mari din ugerul căreia suge un urangutan cu ochi albaștri. Prin comparație, îl va scoate în evidență pe Telefon, băiatul ei, care e sigur că anul acesta nu va mai rămâne repetent. Despre Mișko, deși la școală are note mici, toată lumea știe că la corn strălucește. Strălucește pe dracu! Habar nu are! Suflă în el ca boul și apasă pe clapetele alea la întâmplare! Ce mare lucru?!
I-am dat atâtea goluri!
O iubesc pe Sanusa și joi, când au pus proștii ăștia examenul, noi trebuie să mergem la baie. Cum o să mă pot duce la examen dacă eu trebuie să merg cu Sanusa la baie? Iar dacă mă duc, totuși, la examen, tot or să îmi ia vioara pentru că nu știu să cânt nimic. Așa că o să rămân și fără vioară, și fără baie. Sanusa o să se supere că nu mă duc cu ea și nici nu știu dacă o să mai vorbească vreodată cu mine. N-am învățat nimic.
Îmi place aritmetica la școală. O înțeleg ușor, din zbor. Rezultă că dacă mă duc la examenul de vioară, le pierd pe amândouă. Dacă merg la baie cu Sanusa, pierd numai una dintre ele. Sanusa a devenit prietena mea cea mai bună și mă gândesc mereu la ea. Și când sunt la școală, și când sunt acasă, și când joc fotbal și când mă trimite mama să cumpăr pâine sau borș de la femeia aceea bătrână care are doi negi pe față. Mie îmi trebuie Sanusa mult mai mult decât îmi trebuie vioara. Fără vioară e de o mie de ori mai bine, dar fără Sanusa, fără ochii ei negri și fără strâmbăturile ei din buze ar fi de o mie de ori mai rău. Uh, nici nu vreau să mă gândesc. Fără să îi văd țâțele dezbrăcate pe plajă cred că nici nu aș mai putea să iau premiul întâi.
– Kuppi, zice ea, vrei să cauți și tu cu mine melcișori astăzi?
Melcișori?! Să caut melcișori?! Asta-i bună! Ce prostie! Eu pot să prind șerpi! Șerpi mari! Pot să îi belesc de piele și să fac din ei curea de ceas pentru când o să îmi cumpere tata ceas, după ce iau și anul ăsta premiul întâi. Pot să alerg după șobolani, să îi scot din vizuini și să le scot dinții din gură. Torn apă în găurile din pământ și aștept să iasă din ele păianjenii ăia veninoși, mari cât o broască, pe care îi omor cu o singură lovitură de deget. Melcișori?!
Melcișorii sunt pentru ăia mici de la grădiniță.
– Vreau, Sanusa, zic fără ezitare.
– Ce bine! zice ea.
Pe deasupra noastră zboară păsări colorate. Unele într-o parte, altele în altă parte. Păsări galbene și verzi și albastre. Din iarba înaltă prin care mergem sar în toate părțile, enervați și agili, scăluși și buburuze, gândăcei galbeni și gândăcei roșii. Roiuri de muște mici și nebune, se învârtesc cu repeziciune în aer în același loc minute întregi. Nu înțeleg nimic din viața insectelor și a păsărilor dar totul mi se pare grozav. Mi se pare grozav pentru că toate acestea sunt ale mele. Ale mele! Și iarba asta mare este toată a mea! Chiar trecem pe lângă un arbust care este al meu și e încărcat cu ciorchini de fructe mici roșii și portocalii. Sunt otrăvitoare, a spus Deksi. El știe pentru că studiază din niște cărți pe care eu nu le am. Îl lăsăm în urmă. Aerul verii e încărcat cu la fel de multă viață cum e și pământul pe care călcăm. Și aerul e al meu! Și pământul! Am să caut câțiva melcișori cu Sanusa, ce să fac, să nu se supere, și pe urmă o să ne bălăcim. Și în apă poate am să o iau chiar și în brațe să o bag cu capul la fund. Am să îi pun din nou mâna pe țâțe. Sanusa, ca și aerul, ca și păsările, este și ea tot a mea! Ah, ce bine că nu m-am dus la vioară! Pentru ce îmi trebuie mie Domnul Predesso? Nu îmi trebuie pentru nimic. Mie îmi trebuie Sanusa și jungla și plaja. Jungla mea și plaja mea. Și Sanusa mea!
– Odată am ochit o pasăre în zbor cu săgeata, zic eu deși ea nu m-a întrebat nimic despre arcuri și săgeți.
Ea nu spune nimic. Mergem prin iarbă ca printr-o apă care ne lasă să înaintăm cu ușurință. Se apleacă și culege o floare foarte roșie.
– Ia uite ce frumoasă e! zice ea și îmi arată floarea.
– E frumoasă, da, zic în timp ce mă pregătesc să prind o ditamai libelula care s-a așezat pe o floare rotundă și albă.
– Să nu mai omori păsări, Kuppi, zice ea.
În glasul ei e un fel de reproș. Cum adică să nu mai omor păsări? Adică să nu mai trag cu arcul? Bine, acum nici nu îl mai am că s-a rupt.
– Păi de ce să nu le mai omor?
– Pentru că vor și ele să trăiască, spune ea.
Apoi face un gest la care eu habar nu am cum trebuie să răspund: îmi întinde mie floarea roșie pe care a cules-o.
– Uite, vrei tu floarea asta? mă întreabă.
Ce să fac eu cu floarea asta? O să îmi ocupe mâna și nu o să mai pot prinde libelule. Sau vreun fluture mai mare, care merită. În mâna cealaltă duc vioara. Nu-mi trebuie floarea aia.
– Da-mi-o, zic.
– Stai, zice ea.
Vine lângă mine și strecoară tulpina subțire a florii în cheutoarea nasturelui cămășii și o fixează acolo. Floarea roșie, mac sau ce o fi ea, rămâne pe cămașa mea, proaspătă și catifelată. Totuși, nu știu dacă e bine să merg cu floarea pe piept. Dacă m-ar vedea Dumi sau Mișko nu știu dacă m-ar mai lua cu ei în junglă. Că mă joc cu fetele. Dar ei nu sunt aici. Nu sunt decât eu cu Sanusa și cu un catralion de fluturi, lăcuste, libelule și păsări colorate care sclipesc în aerul verii și care toate sunt ale mele. Numai ale mele!
Și cu așteptarea aceasta înfrigurată a ceva mare, necunoscut și grozav de bun. Cu sclipirile stranii din mintea mea, care se învârtesc la întâmplare și pe care nu pot să le înțeleg.