Ca și acum.
Bag mâna în buzunar și scrisoarea este tot acolo. O scot și o despăturesc pentru a mia oară. O știu pe dinafară. Nu o mai citesc, doar mă uit la ea.
Mi-l imaginez pe bărbatul care se dezbracă grăbit și pofticios în fața Melindei. Rămâne gol, cu sexul întărit ca o sârmă groasă oțelită, acolo lângă patul pe care urmează să își bage partea aia din el în femeia mea. Femeia mea pe care o iubesc. Mi-o imaginez pe Melinda goală atingându-i cu mâinile ei mici ca de păpușă, sexul, ducându-l din când în când la buze ca pe un aliment gustos și lăsându-l să îi alunece în gura ei mică printre buzele făcute roată în jurul lui. Mi-o imaginez cum îi zâmbește când el o încalecă, cum își desface picioarele frumoase și îl invită și îl lasă să îi pătrundă viscerele care îi alcătuiesc ultima intimitate pe bărbatul acesta anonim, uluit el însuși de așa pleașcă de femeie frumoasă căzută pe capul lui. O văd pe Melinda închizând ochii și înfierbântându-se de plăcerea care începe să crească în vintrele ei ca o flacără în timp ce bărbatul o penetrează din ce în ce mai adânc. Geme. E luată și dusă de dăruirea aceea întâmplătoare, nemotivată, în depărtarea unei plăceri care nu are nimic în comun cu mine. Eu nu mai exist. Depărtarea în care a plecat mă șterge de pe pământ și din memoria ei. Nu există decât ea, cu usturimea aceea stranie și dumnezeiască dintre picioare, cu bărbatul acesta anonim care, pentru că e proaspăt ras, că nu e prea gras, are nasul drept și mâine va dispărea oricum pentru totdeauna, nu pare dezgustător. Ba pare de dorit. O da, asta înseamnă să fii femeie! Mi-o închipui prăvălită pe spate pe pat, încapsulată în plăcere ca într-o bulă de aer încins, aromat și cu un supliment de oxigen. Ea cu sine și cu organul celuilalt bărbat în interiorul ei.
O femeie străină, anonimă istoric și afectiv, plecată în clipa aceea iremediabil din viața mea.
Hârtia îmi tremură în mâini.
În chiuveta din baie văd câteva fire de nisip, de parcă cineva s-a spălat după ce a fost la plajă. De unde o mai fi ajuns și nisipul ăsta aici?
Mă uit în oglindă și văd un bărbat care arată bătrân și neîngrijit.
Mă gândesc, la întâmplare, că mâine iar nu o să am cartelă de interfon cu care să intru în scară.
De fapt, ce am eu aici? Vreo două perechi de pantaloni și vreo trei tricouri. Ah, da, și mi-am cumpărat și o geacă galbenă, din aceea fosforescentă ca a gunoierilor la care, când a văzut-o, Melinda a strâmbat din nas. Nu știu dacă din pricina prețului sau a culorii. Mie mi s-a părut ieftină și tocmai de aceea am și cumpărat-o. Noroc că mi-am cumpărat mai mulți pantofi în Sud, când îmi mergea bine și am acum ce încălța. Dar s-au scâlciat ca naiba. Până și amintirile încep să mi se șteargă, să se scâlcieze la fel ca pantofii. Sunt lucruri pe care nu mi le mai aduc aminte cu exactitate. Fără amintiri, omul cade bolnav la pat și moare în câteva zile.
Doamne, cât aș vrea să adorm!
Dacă aș putea să adorm!