Trimisul lui Dumnezeu
Cred că suntem în ianuarie.
Nopțile sunt lungi și reci cu stele mici și depărtate. Lumina este săracă și puțină. Chiar și la amiază pare că se înserează. E frig.
Zilele trec.
Înainte și înapoi.
Stau mai tot timpul în dormitor, lungit pe partea stângă a patului. Am început să citesc o carte dar nu am ajuns cu ea decât la pagina 33. Citesc câte o pagină sau două și apoi o închid și o pun lângă mine pe cearceaf. Când o iau din nou, o deschid la întâmplare și din cauza aceasta se întâmplă să recitesc pagini pe care le-am mai citit o dată sau de două ori.
În sufragerie nu am mai fost din luna decembrie, când am aranjat cascheta domnului general pe o policioară, lângă atlasul de paleontologie. Știu că era decembrie pentru că de afară se auzeau prin geam colindători bătând toba și zăngănind din clopoței. Și pe urmă s-au auzit pocnitori. Când am intrat în sufragerie, m-a izbit un miros de timp trecut și înghețat. Canapeaua albă cu perne moi din fulgi de gâscă polară era rece de parcă un stol de gâște venise de la pol să-și facă cuiburi de gheață în perne. Am mers la policioară și am pipăit cascheta. Prin unele locuri se scorojise de la apa sărată a mării și își pierduse din strălucire, dar în rest arăta ca nouă. Am verificat ferestrele să văd de unde venea frigul, dar ferestrele erau închise bine.
Cred că s-a activat una din rănile acelea cu temporizare despre care ne făcea domnul Plossa scheme pe tablă în timp ce eu mă uitam la bombeurile cizmelor lui negre care miroseau a piele de bou. Spun asta pentru că, din când în când mă doare capul, mă ia o amețeală și nu îmi vine să mă ridic din pat.
Am să mai merg în sufragerie și în seara aceasta o dată. Vreau să mă uit prin atlas, să îmi găsesc niște pagini convenabile. Și să șterg un pic de praf tabloul pe care l-am recuperat din camera albă de la pensiune. Am bătut un cui în perete și l-am agățat deasupra policioarei, cu atlasul și cascheta. Lângă cascheta domnului general am pus și paleta de ping-pong a lui Pelarto, și, o dată pe săptămână, o întorc pe o față sau alta. Acum este cu partea albastră în sus. E ca nouă. Nu am nimic la picioare, sunt perfect sănătos, dar când merg prin casă îmi place să mă sprijin în sulița Sulițașului ca și cum m-ar ajuta să merg mai sprinten și mai sigur pe mine.
Acum o săptămână am ieșit în oraș, pentru că trebuia să mă asigur că orașul există. Ningea tare, cu fulgi mici care se învârteau în vârtejuri repezi prin aer și din cauza aceasta mergeam cu căciula trasă pe frunte și cu capul în piept, să nu-mi intre în ochi. Și cum mergeam eu așa fără să mă uit pe unde calc, m-am ciocnit de cineva. Am ridicat ochii să îmi cer scuze și m-am mirat. Erau Domnul Negru și Doamna Bianca, îmboșcați în haine groase și plini de zăpadă. De fapt îmi spuseseră că și ei locuiesc tot în Nargo, așa că nu era de mirare să îi întâlnesc. Mergeau la fel ca mine, cu mâinile în buzunare și cu capul în piept, dar în sens invers. Când m-a văzut, Doamna Bianca a râs foarte mult. A râs cu gura până la urechi, gata să se prăpădească de așa întâmplare iar în timp ce râdea, i-au intrat în gură niște fulgi de zăpadă care veneau de sus, pe care i-a băut. Nu am putut să stăm să vorbim pentru că se grăbeau spre spital. Doamna Bianca avea ceva grav la rinichi.
Și nici nu aș fi avut ce să le spun.
După ce au plecat, m-am uitat o vreme la urmele pe care le lăsau în zăpadă. Zăpada căzută de sus le acoperea și în câteva minute nu se mai vedea nicio urmă a urmelor.
Din când în când, îl aud prin sufragerie pe Munnot făcând ca inima. Și, de fiecare dată când îl aud, o văd în fața ochilor pe Oikenia cea tânără, dezbrăcată și călare pe mine în garsoniera de pe malul fluviului. Și pe Miriam, poloneza, care, în pielea goală, o ținea cu mâinile de subsuori și o ridica și o lăsa iar în jos în ritmul în care Oikenia intra și ieșea de pe sexul meu de bărbat.
– L-am visat pe Dumnezeu! L-am visat pe Dumnezeu! striga ea, în spasmele plăcerii.
Munnot trece pe sub palele transparente ale elicopterului care nu aterizează niciodată și se pierde în depărtare. Elicopterul face o tumbă în aer și apoi se ridică în zenit și se amestecă cu soarele.
Am consumat aproape jumătate din zidul de casolete construit în congelator de Partenia.
E frig.
Mă duc în dormitor să mă lungesc pe partea stângă a patului. Închid ochii. Am patruzeci de ani. Maximum patruzeci și cinci. Deschid ochii. Chiar dacă ninge, am să mai ies o dată și săptămâna viitoare să mă asigur că orașul există. Mă trag mai bine pe partea mea de pat, ca nu cumva, din greșeală, să ating jumătatea cealaltă. Ridic cartea de pe cearceaf și o deschid la pagina 32. Aici rămăsesem. La pagina în care Irene e aplecată pe jumătate în afară în fereastra unei case de cărămidă roșie și îmi face semne cu mâinile să mă duc la ea, că e singură.
Ceasul din dormitor a stat și arată ora nouă fără zece de câteva săptămâni. E frig. Cred că suntem în ianuarie. Mi-am pus o căciuliță neagră pe cap. Citesc pe marginea mea de pat și îl aștept pe trimisul lui Dumnezeu, să îmi spună, sincer, dacă poate să îmi limpezească lucrurile pe care nu le înțeleg.
– SFÂRȘIT –