Apoi Partenia a plecat cu un avion la fel de alb ca și zăpada care cădea. A plecat supărată în sufletul ei pentru că în cele două zile și jumătate cât a stat la mine și a muncit ca o sclavă, eu nu i-am dat nicio dovadă de dragoste.
Dar ea a zâmbit mereu.
Părea cea mai fericită femeie din lume.
În urma ei apartamentul a rămas mirosind a clor și lămâi verzi. Apoi, când m-am întors de la aeroport, pe gresia din baie, unde se pieptănase ea, am găsit câteva fire lungi de păr negru. Avea dreptate, îi cădea părul pentru că nu dormea nopțile și nu era iubită. Voia așa de mult să fie iubită încât, după întâmplarea cu venirea Irenei la Nargo, era să moară de tristețe și cheltuise o avere cu ședințele la psihiatru. Insula mică pe care locuia ea nu avea psihiatru și de aceea trebuia să meargă, o dată la două zile, pe continent, pentru că doar acolo putea să stea lungită pe o canapea și să plângă în voie fără să stârnească bănuielile nimănui. Am luat firele de păr de pe jos și le-am ținut o vreme în mână.
Am auzit-o plângând încet, înfundat.
Apoi am venit în dormitor și m-am așezat pe marginea patului. Și am stat nemișcat, până la prânz. Pe urmă m-am lungit pe pat și am stat așa, încălțat, până seara. Pe urmă m-am descălțat și m-am dus în bucătărie cu tălpile goale pe gresie. Am deschis frigiderul, am scos tava cu cremă de zahăr ars și am mâncat și jumătatea care mai rămăsese.
Pe urmă am venit înapoi în dormitor și m-am lungit pe pat și am stat cu fața spre perete, nemișcat, până dimineața.
***