– Acum tu te duci la tine în dormitor și mă lași pe mine în bucătărie să mă organizez. Bine? Să am loc și să am aer. Uită-te la televizor, citește, stai pe internet, fă-ți de lucru. Că eu mă apuc de treabă aici! zice ea și arată cu mâinile prin bucătărie.
Mi s-a făcut frică de muntele de cumpărături răsturnate pe masă. Partenia mai stătea o zi și apoi pleca înapoi în insula ei, pentru că nu putea lipsi credibil mai mult de trei zile de acasă. Pe urmă rămâneam eu singur cu alimentele.
Îmi era teamă că nu am să pot să le mănânc pe toate.
Și mi s-a făcut frică și de Partenia văzând-o înconjurată de atâta carne și orez, de verdețuri și sticle de ulei, de cârnați și ceafă de porc. Mi se părea o sarcină uriașă să rezolve tot ce era în bucătăria aceea și de aceea ea devenea în mintea mea o ființă uriașă și nepământeană. Chiar dacă îmi venea doar până la umăr.
Când m-am trezit dimineața, dormea lângă mine.
M-am tras de lângă ea și am ieșit din dormitor pe hol. Aerul mirosea a lămâi verzi. Gresia strălucea. În oglinda de pe hol, din cauza luciului, păream mai înalt. Bucătăria era lună. Am deschis ușa congelatorului.
Partenia pusese caserolele unele peste altele ca și cum ar fi zidit un zid din cărămizi de ciorbă și de ardei umpluți. Albastre, roșii, verzi și incolore, caserolele erau zidite de jos până sus și fiecare avea pe ea o etichetă pe care Partenia scrisese ce conține. ”Ardei buni”, ”Ciorbiță cu perișoare”, ”Ciorbiță cu cărniță” ”Sărmăluțe” ”Varză călită”. Iar alături, frigiderul era plin și el cu oale și caserole, tăvițe și farfurii, toate acoperite cu folie alimentară subțire și transparentă. Pe raftul de jos, înghesuite, erau trei caserole transparente pe care Partenia lipise etichete. ”Jumări bune”. Atunci i-am văzut prima dată scrisul de mână. Era frumos.
M-am uitat înspre fereastra mică a bucătăriei. Ningea. M-am uitat la aragazul care lucea în lumina mică a zilei de iarnă. Era curat. M-am uitat din nou în frigider. Am stat așa, un timp, ca și cum trebuia să aștept să mă trezesc din ceva.
Apoi am scos din frigider tava cu cremă de zahăr ars și am pus-o pe masă. Am luat o lingură din sertarul cu tacâmuri, m-am așezat pe scaun și am început să mănânc direct din tavă. Era bună. Era dulce și rece și nu trebuia să o mestec. O țineam pe limbă și o apăsam de cerul gurii iar ea se subția, se spărgea în bucățele, își lăsa dulceața în gura mea și îmi aluneca singură pe gât.
Era singurul lucru din lume care mai îmi plăcea.
***