– Ați fost și dumneavoastră în trenul care s-a ciocnit azi-noapte? mă întreabă bărbatul de pe scaunul de alături, care, peste umărul meu, mi se uita fără nicio jenă în telefon.
Mi se pare o întrebare neașteptată din partea unui necunoscut. Mă întorc să văd cine e. Este un bărbat îmbrăcat într-un costum de un albastru închis și cu o cămașă gri pe dedesubt, desfăcută la gât, cu părul pieptănat într-p parte, parfumat.
– S-a ciocnit azi-noapte un tren?! Unde?
– Un tren de metrou, da. Azi noapte, pe traseul 1, în subteran. S-a ciocnit cu o Pisică Galbenă.
– Cu cine?!
– Cu o Pisică Galbenă.
– Există pisici galbene? întreb, bulversat de aiureala asta.
– Există sigur că da. Nu știați?
– Și a călcat-o?
Omul e surprins.
– Să calce Pisica Galbenă?! Nuuu. Nu poți să calci o pisică galbenă. Poți doar să te ciocnești de ea și să te întorci.
Nu înțelegeam ce vrea să spună dar eram surprins pentru că eu chiar fusesem în trenul care s-a ciocnit de ceva astă noapte în subteran. Și am așteptat pe urmă în întuneric până s-a remediat. Dar despre ce pisică galbenă vorbea bărbatul acesta cu părul pe alocuri gălbui și pe alocuri violet?
– S-a ciocnit metroul de o pisică?! E așa de mare pisica asta?
– Păi, e mare da. De obicei are cam doi metri în înălțime.
– Să fim serioși, zic.
Sunt frânt de oboseală și abia găsisem scaunul acesta liber în sala de așteptare din aeroport. Nu vreau să mă mai ridic de pe el doar pentru că lângă mine s-a așezat un ciudat. El nu răspunde imediat. Se pipăie cu mâna pe o aluniță de lângă colțul gurii și adaugă:
– Nu este o pisică propriu-zisă. Este o lumină galbenă care iese de sub pământ, din senin. Lumea îi spune Pisica Galbenă pentru că, atunci când apare, se aude un fel de mieunat prin galerii. Dar e doar o legendă. De fapt e o emanație de gaze de la depozitele de ferigi din Carbonifer.
Avea dreptate.
Auzisem și eu, chiar cu puțin înainte de bubuitură, un fel de mieunat. Și mi-am amintit de scânteile galbene care zburau în toate părțile. Apoi a continuat:
– Când vezi Pisica Galbenă, Dumnezeu îți spune să te oprești și să o iei prin altă parte. Nimeni nu poate să treacă prin Pisica Galbenă. Te întorci înapoi și o iei prin altă parte.
M-am uitat la el atent să văd dacă glumește, pentru că aiureala asta prea era gogonată. Dar, în același timp, mi-am amintit că, într-adevăr, când s-a mișcat din nou de pe loc, trenul a pornit în direcție inversă și ne-a mai învârtit minute bune prin subteran până am ajuns la Marco Polo. Și mi-am mai amintit cum, cu luni în urmă, încă pe la mijlocul lui iunie, Irene spusese că, atunci când voi ajunge la Pisica Galbenă, va trebui să mă opresc și să îmi găsesc alt drum.
– Nu, nu am fost în tren, zic. Apoi, amintindu-mi de ferigile din Carbonifer despre care vorbea, îl întreb:
– Sigillaria, Calamites sau Lepidodendron?
– Lepidodendron, zice el simplu, ca și cum întrebarea mea era banală. Practic, Pisica Galbenă e gaz de Lepidodendron.
– Mda, zic… Așa este, Lepidodendronul face gazul galben. Sigillaria îl face mov. Mergeți în România?
– Da, zice el. Am doi frați acolo.
Am dat din cap și m-am întors la ale mele. Privit de aproape, bărbatul semăna cu Preacuviosul, așa cum îl văzusem în una din fotografiile pe care mi le trimisese Irene când eram la capătul lumii. Dar nu puteam să fiu sigur.
Nu trebuie să mă mai gândesc la prostiile astea.
Lumea e plină de lucruri neînțelese.
Am desfăcut o ciocolată mică pe care o aveam în geanta de umăr și i-am mai scris câteva mesaje Irenei, ca și cum totul ar fi fost în continuare normal. Știam că doarme, dar avea să găsească mesajele dimineața când se trezea și îmi răspundea atunci. Cei mai mulți dintre pasageri moțăiau în scaune cu bagajele la picioare. Apoi, la vreo trei ore după miezul nopții, în difuzoare s-a auzit chemarea la îmbarcare. Și pe urmă, după ce m-am așezat și m-am prins cu centura de scaun, avionul a decolat huruind la fel ca și metroul de pe linia 1, s-a înălțat prin nori și m-a dus în întunericul cerului.
Care e la fel de negru și de nepătruns cum e și întunericul de sub pământ.
***